Și ce dacă tot ce îmi doresc este o viață mediocră?

Și dacă tot ce îmi doresc este o viață mică, liniștită și simplă? Ce se întâmplă dacă sunt cea mai fericită așa? Ce se întâmplă dacă sunt mediocră și aleg să fiu în pace cu asta?

Lumea este un loc atât de zgomotos. Voci zgomotoase, răsunătoare, care mă îndeamnă să mă grăbesc, să mă perfecționez, să construiesc, să mă străduiesc, să tânjesc, să dobândesc, să concurez și să mă întind pentru mai mult. Pentru ceva mai mare și mai bun. Să îmi sacrific somnul pentru productivitate. Să mă străduiesc pentru excelență. Să am un impact uriaș în lume. Să-mi fac viața să conteze.

Dar dacă nu o am în mine?

Ce se întâmplă dacă toate eforturile pentru excelență mă lasă tristă, obosită, epuizată? Secătuită de bucurie. Pur și simplu nu însemn destul?

Ce se întâmplă dacă nu voi deveni nimic când voi fi mare – dincolo de mamă, soră și soție? Dar acești oameni din cercul meu principal de impact știu că sunt iubiți și că i-aș alege din nou, dacă mi s-ar da șansa. Poate fi aceasta suficient?

Ce se întâmplă dacă nu construiesc niciodată un orfelinat în Africa, ci trimit saci cu alimente oamenilor de aici și de acolo și susțin câțiva copii prin sponsorizare? Ce s-ar întâmpla dacă aș oferi lumii micile cadouri pe care le am și aș fi de ajuns?

Ce se întâmplă dacă nu vreau să scriu o carte de bucate sau să construiesc o afacere cu șase cifre sau să vorbesc înaintea miilor? Dar scriu pentru că am ceva de spus și investesc într-o comunitate mică de femei la care țin și le încurajez să se iubească și să se îngrijească bine de ele însele. Pentru că mai mare nu este întotdeauna mai bun și individualul contează. Este de ajuns.

Ce se întâmplă dacă doar accept acest corp mediocru al meu care nu este nici mare, nici mic? Doar la mijloc. Și îmbrățișez faptul că nu am nicio dorință să lucrez pentru un abdomen tare sau 18% grăsime corporală. Și mă împac cu asta și decid că, atunci când mă voi întinde pe patul meu de moarte, nu voi regreta niciodată că am fost eu însămi. Ia-mă sau lasă-mă așa cum sunt.

Ce se întâmplă dacă sunt un manager mediocru al casei mele, care rar șterge praful și mai mult menține ordinea și face mâncare adevărată, dar uneori cumpără pizza și care este îngrozită uneori de mizeria totală din unele zone ale casei ei? Care iubește să planifice meniul și să bugeteze, dar apoi își încalcă propriile reguli? A cărei casă este umilă, dar sigură.

Ce se întâmplă dacă nu sunt făcută pentru ritmul frenetic al acestei societăți și nici măcar nu pot începe să țin pasul? Și văd atât de mulți alții cu ceea ce pare a fi energie și rezistență nemărginite, dar să știi că am nevoie de tone de singurătate și calm, de o abundență de odihnă și de timp neprogramat pentru a fi sănătoasă. Corp, spirit, suflet sănătos. Sunt suficiente?

Dacă sunt prea religioasă pentru unii și nu suficient de spirituală pentru alții? Neevanghelistică. Nu suficient de îndrăzneață. Cu toate acestea, dornică să împărtășesc în moduri liniștite, într-o relație autentică, credința mea adânc înrădăcinată. Și îndoielile și nesiguranța mea.

Acest lucru va trebui să fie suficient.

Ce se întâmplă dacă sunt o mamă care se bucură de copiii ei, dar are nevoie de timp și pentru ea și, uneori, vrea doar să fie prima și nu-i place să se joace, dar care își îmbrățișează, afirmă și sprijină copiii în pasiunile lor? O mamă mediocră care nu se poate ridica niciodată la înălțimea așteptărilor ei de a fi suficient de bună, cu atât mai puțin la ale celor din jur.

Ce se întâmplă dacă îmi îmbrățișez limitările și nu le mai batjocoresc? Fac pace cu cine sunt și cu ce am nevoie. Accept că tot ce îmi doresc este o viață mică, liniștită și simplă. O viață mediocră. O viață frumoasă, liniștită, blândă.

Cred că este suficient.