La ultima vizită la medicul de familie am fost întrebată: “Fetița știe trei părți ale corpului?”. Prima mea pornire a fost să mă panichez. Am răspuns: “Nu, nu cred că știe, cel puțin nu mecanic, pentru că nu am insistat pe asta..”, apoi după ce m-am prins că, de fapt, medicul căuta semne de autism, am adăugat: “ dar recunoaște rățuștele și mi le aduce dacă îi spun”. A schițat așa o nemulțumire, dar a trecut mai departe la a citi de pe veșnicele fișe-șablon pentru vârsta respectivă.

La întoarcere, în mașină, aveam procese de conștiință și mă gândeam “vai ce mamă groaznică sunt.. nu am învățat-o și eu care e ochiul, gura, nasul etc. Dacă ratează startul din cauza mea?” Apoi mi-am amintit de ce nu am învățat-o, nu de lene, nu că nu am reușit, ci pentru că nu am vrut, nu mi-am propus să o învăț asta. Nu mi-am propus să dezvolt un copil obișnuit să memoreze diverse lucruri cu care să mă laud eu că știe unde e ochiul de la 10 luni, sau alte “mândrii” din astea de-ale părinților, ci un copil care învață să creeze conexiuni, un copil care învață să gândească pentru sine, care nu ia de bun tot ce îi torn eu cu pâlnia în cap. Mi-am propus să o ajut la dezvoltarea inteligenței ei, nu la memorarea mecanică pentru a-mi satisface eu propriile ambiții de părinte.

LE: A nu se înțelege că am ceva împotriva testelor de la medicul de familie. Dimpotrivă, e bine că sunt, ca să depistezi din timp eventualele întârzieri cognitive. Am povestit întâmplarea tocmai pentru a sublinia cât de adânc înrădăcinată este memorarea (învățarea mecanică) și “măsurarea” copilului după capacitatea sa de memorare.

Ce este inteligența?

Iată ce spune DEX-ul că este: “INTELIGÉNȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior” Wow! Cum așa inteligența nu este acumularea de cunoștințe? Nu asta ne învăță școala? Cine ia cele mai bune note? Cine știe toată lecția! Care e cel mai deștept copil? Cel care știe toate părțile corpului!

De fapt, inteligența este capacitatea de a crea conexiuni rapid, de a reuși să legi și să dezlegi lucrurile astfel încât să înțelegi problema și să găsești o soluție. Inteligența înseamnă să creezi o cale, acolo unde nu pare a exista niciuna. Eu cred că inteligența și creativitatea merg mână în mână. Evident că ai nevoie și de cunoștințe pentru a știi ce, cum și când funcționează, dar dacă vrei să dezvolți inteligența copilului tău, nu te baza în primul rând pe memorare.

Cum poți, în mod practic să îți ajuți copilul să își dezvolte inteligența?

În primul rând lasă-l să exploreze. Copiii învață experimentând. Iunia a învățat animăluțele pe care le-a văzut în viața reală (de aceea câinii și pisicile sunt preferatele ei, că pe aceștia îi vede mai des😁). Sunt mare fan al cărticelelor pentru copii, dar cred că imaginile din cărți trebuie să aibă corespondent în viața reală. Un copil nu va învăța doar din cărți, trebuie să vadă, să miroasă, să simtă pe pielea lui, apoi va face conexiunile și va zice în mintea lui: “Aa da peștișorul acesta din carte l-am văzut eu în acvariu” și va fi mai interesat de imaginea peștișorului din cărticica pe care i-o arăți pentru că deja l-a văzut mișcându-se pe viu. În curând, eu îmi doresc să o duc pe Iunia la o fermă cu animăluțe, unde să le vadă și să coreleze și imaginile cu văcuțele și căluții din cărțile pe care le răsfoim. Sunt sigură că va fi mult mai interesată de ele după ce le va vedea în carne și oase. Este ca și cum ar vedea o poză cu cineva drag😊

De asemenea, un cuvânt cheie pentru inteligență, pentru dezvoltarea conexiunilor în creierul copiilor, mi se pare cuvântul “treptat”. Noi părinții nu avem răbdare. Ne-am dori ca să știe totul după ce i-am explicat doar o dată. Ei bine nu este așa. Nu poți veni și să îi spui copilului “uite forma asta se potrivește aici, este mai mică decât cealaltă formă, este un cub și are culoarea roșie, iar cealaltă formă, care se numește con, vine aici și are culoarea albastru. Gata? Ai învățat? Hai repetă și tu după mine!” Ce simplu, dar și ce mecanic ar fi așa. Adevărul este că nici noi ca adulți nu funcționăm așa. Ia timp până ne prindem de o chestie. La fel este și la copii.

De exemplu, am cumpărat noi înainte de Crăciun de la Lidl un set din acela din lemn cu steluțe care au o gaură în mijloc și se pun pe un suport cu bețișoare. Le poți vedea în poză, stânga jos. Nu le am acum la îndemnână, să le fac poze. Dar steluțele sunt colorate, iar bețișoarele acelea nu sunt egale, deci pe primul bețișor poți pune doar o steluță, pe al doilea două, pe al treilea trei steluțe, iar pe al patrulea, patru steluțe. Pe suportul pe care sunt așezate bețele, sub fiecare este notată cifra corespunzătoare (1-4) și are culoarea steluțelor care încap pe bețișorul respectiv. Mi se pare un joc foarte bun pentru dezvoltarea conexiunilor. La început copilul învață să pună Steluțele pe băț (dezvoltă abilitățile motrice), apoi învață că pe unele bețișoare nu încap la fel de multe steluțe ca pe altele, deci unele sunt mai scurte ca altele, apoi învață că steluțele ce încap pe un bețișor au aceeași culoare și nu mai încape alta de o altă culoare, urmând apoi să își dea seama că numărul este scris cu aceeași culoare a steluțelor. Învățarea e progresivă, nu se întâmplă dintr-o dată. Copilul se joacă puțin, face o conexiune, în altă zi se mai joacă puțin, mai leagă ceva în căpșorul lui.

Un alt lucru care mi se pare de mare ajutor este să se joace cu alți copii, mai ales cu alți copii mai mari. De la ei va învăța (da, poate și prostii) multe lucruri, de la cuvinte pentru a-și îmbunătăți vocabularul, până la a folosi anumite obiecte și a învăța norme sociale pe care copiii respectivi deja le cunosc. Mi se pare un mod fain în care ei asimilează, distrându-se cu alți copii, altfel decât o fac atunci când se joacă cu noi, adulții.

Pentru că m-am lungit, încerc să concluzionez, deși tare mult mă pasionează subiectul și aș scrie NON-stop despre el..

Ceea ce mi se pare totuși cel mai important să îi învățăm pe copiii noștri, este faptul că nu există DOAR o cale de a face lucrurile. Am văzut părinți care stăteau lângă copii atunci când se jucau și îi corectau. Cum punea copilul o piesă de puzzle greșit, ridicau tonul și ziceau “NU! Nu așa!”, apoi luau piesa și o puneau ei “corect”, adăugând: “Așa se pune!”, repetând aceeași situație până când copilul, frustrat, găsea altă ocupație. Nu, nu există doar un mod de a face lucrurile. Copilul trebuie lăsat să găsească el calea de a potrivi piesele puzzle-ului, de a-și face propriile conexiuni, de a înțelege pe deplin ce se întâmplă și cum se face că unele piese ale puzzle-ului se potrivesc, iar altele nu.

Noi ca și părinți trebuie să fim acolo ca să îi îndrumăm, să îi ghidăm și să le dăm hinturi. Oricât am vrea, nu putem turna cu pâlnia în căpșorul lor. E ok și dacă nu se încadrează în șablon, e ok dacă nu fac lucrurile "corect". Nu există o singură cale de a face lucrurile, sunt mai multe căi. Cred că asta trebuie să ne amintim și nouă zilnic, pentru a îi putea învăța și pe ei.

Și cel mai important mi se pare să fim lângă ei pentru a-i încuraja. Când eu, ca părinte, știu că deja poate să coboare o treaptă, însă ei îi este teamă, îi spun ușor: “Poți! Poți să cobori treapta, ai încredere în mine” și ce bucurie este când reușește😊

Care sunt metodele prin care îl ajuți pe copilul tău să își dezvolte inteligența? Ai niște unelte preferate? Împărtășeste-le cu noi!

P.s.: Mă gândesc ca în curând să scriu un articol despre jucării și jocuri educative pe care le folosim în perioada aceasta. Ce spui? Este o idee bună?

#inteligentalacopii #dezvoltareainteligentei #littlecornerofjoy #activitățipentrudezvoltareainteligentei #Cumdezvoltiinteligentacopiilor #Metodedezvoltareinteligentalacopii #Cumcrestiuncopilinteligent #Jocuriinteligentacopii