E 7:30 dimineața. Urlă pisicul. Mă ridic din pat și fug direct jos. Îi deschid ușa, ca să poată ieși afară. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să încep ziua strângând după el. Done. A ieșit cu succes!
Mă întorc sus. Evident, nu mai pot adormi. Mă întorc de pe o parte pe alta, nu-i chip să reușesc. “Cred că o să cobor” mă gândesc. “Am nevoie de cafea”.
Soțul se pregătește să plece la serviciu. Mănâncă puțin, apoi mă sărută și fuge. Eu stau și mă uit luung la ușă: “Of că abia aștept weekendul!” îmi zic. Fac un calcul scurt și realizez că e abia luni. “Mai am, mai am de așteptat!” concluzionez.
Nici nu termin bine de procesat că se aude de sus: “Maaama”. S-a trezit bebelina. Nu știu cum se face că se trezește imediat ce iese tati pe ușă. Probabil nu vrea să mă lase singurică:)
Merg la ea în cameră, unde mă întâmpină cu un zâmbet laarg și vreo două minute doar o iau în brațe și o pupăcesc, că deh, nu ne-am mai văzut de o noapte întreagă (nu mă plâng! Am așteptat enorm momentul când vă dormi toată noaptea și chiar s-a lăsat așteptat). Trag draperiile, deschid geamul și încep să caut hăinuțe.
Ea sare dintr-o parte în alta. Are energie, nu glumă. Între timp, eu abia mă mișc, căutând un scutec. Mă gândesc: “Cum ajung jos, îmi fac cafea neapărat!”
O schimb și coborâm cu greu, după ce îi explic a cincea oară că tati e la serviciu. Ea mă tot întreabă, de cum se trezește: “Taati?” și apoi se îmbufnează când aude că “e la serviciu”. Nu știu exact ce înțelege ea prin “serviciu”, dar cu siguranță, abia așteaptă să se termine și să vină tati al ei, acasă. Ca și mine, de altfel:)
În fine, coborâm. Eu mă chinui să mai strâng jucăriile uitate de aseară, pe podea. Între timp Iunia începe să se agite. “Ah.. trebuie să îi pun să mănânce”. Las jucăriile și mă îndrept spre bucătărie. Îi pregătesc micul dejun și mai iau și eu câteva guri, pe lângă ea. “Cred că am uitat ceva.. Of! Cafeaua!”. Mă ridic brusc de la masă și pun ceainicul pe foc. Nu apuc să mă așez bine înapoi că îmi amintesc: “Nu m-am spălat pe față!” (Am un ritual de curățare a feței care durează minim 20 de minute). Între timp, Iunia termină de mâncat. O dau jos de la masă și fug la baie. Evident, pitica după mine. Încep curățarea feței cu cele 15 mii de produse antiacneice, în timp ce răspund la întrebările Iuniei. De obicei, întrebarea conține un singur cuvânt: “Ata?” (Traducere: “Ce este aceasta?”), la care eu trebuie să răspund denumind obiectele din jur. Apoi se plictisește și merge în living la jucării. Eu, cu un ochi la ea și cu unul în oglindă, continui ritualul. Nu termin bine de dat cu cremă, că aud ceainicul. Fug repede, îl iau de pe foc, spăl presa franțuzească și fac cafeaua. O pun în cană și mă așez la masă. Iau telefonul și verific noutățile de pe Instagram și Facebook. Doar 5 minute durează până o văd pe mândra mea că își abandonează jucăriile și vine în fugă spre mine. Și “cere” insistent telefonul. Îi spun că nu are voie cu el și îl pun sus, pe frigider. Se supără, este puțin spus. Țipă, plânge, urlă și se pune pe jos în timp ce bate din mâini și din picioare. Îi spun încă o dată, calm, că nu va primi telefonul și că degeaba plânge. Apoi o iau în brațe, o liniștesc și îi propun să mergem afară la cățel (al vecinilor, nu al nostru). Fericită, fuge la ușă, iar eu îi caut încălțările. O iau în brațe și mă așez pe scară să i le pun în picioare. Deodată, îmi vine un damf interesant. Se pare că, între timp, a făcut caca. “Pfoai nu cred” mă gândesc eu. Îi pun tenișii deoparte și merg să dau drumul la apă. Ea, extrem de supărată, stă și plânge în fața ușii , bătând cu mâinile în ea. Cu greu, o dezbrac și o spăl, promițându-i că vom ieși afară, după ce terminăm băița.
Ajungem în sfârșit afară. Mă așez pe balansoar în timp ce Iunia se joacă cu cățelul. Apoi îmi amintesc că nu mi-am terminat cafeaua. Merg înăuntru să o iau. Când ajung în casă, realizez că nici nu am strâns masa. Mă apuc să strâng și să curăț, în timp ce mai beau câte o gură de cafea și trag cu ochiul la geam, să văd exact ce face pitica. Apoi urmează vasele. Mașina aia de spălat nu se pornește singură și vasele nu se pun acolo din proprie inițiativă. Dar sunt mulțumitoare pentru ea și pentru fereastra mare de la bucătărie, prin care pot vedea tot ce face Iunia afară. Apoi merg și eu în grădină să adun frunze de păpădie pentru ceai. Între timp, Iunia fugărește pisicul și abia reușesc să îl scap din mâinile ei ( era cât pe ce să îl strângă de gât, din prea multă iubire).
Intrăm în casă și mă uit la ceas. Este ora 11:00 deja! Trebuie să gătesc. Dar stai! Mi-am amintit că am mâncare gătită (pachet de la bunica:) ). “Ce bine!” răsuflu ușurată. Acum mă pot ocupa de alte lucruri. Merg în baie, unde coșul de rufe deja a refulat. “Cred că trebuie să spăl de 3-4 ori astăzi” mă gândesc. În timp ce eu pun hainele la spălat, Iunia, pe lângă mine, pune și ea diverse bluzițe de-ale ei în mașină. Le scot și o pornesc. Apoi aspir în living, pe bucăți, pentru că tot trebuie să merg să văd ce face Iunia, care între timp a ieșit iarăși pe afară. Evident, pălăriuța de soare a fost demult aruncată pe jos. În 10 minute s-a plictisit de stat afară, așa că vine să mă “ajute” să aspir. Cu multe întreruperi, îndeplinim și acest task.
Înainte de prânz, îmi propun, de obicei, activități mai liniștite. Dacă dimineața, uneori punem muzică de copii și dansăm, la prânz, prefer să ne uităm pe cărticele, să povestim din ele, sau să facem activități care dezvoltă abilitățile motorii (de obicei sortat de chestii sau joaca cu plastilina). Dar astăzi, cărticelele bat orice. Avem unele noi, faine și Iunia nu se mai satură să întrebe: “Ata?” și să afle o groază de informații noi.
Îi explic, apoi, că trebuie să mergem jos să mâncăm de prânz. Coborâm, încălzesc mâncarea și apoi mă chinui 10 minute să o conving să vină la masă. Spre deosebire de micul dejun, la prânz este un chin să stea la masă. Se pare că tocmai atunci ar vrea să se joace toate jocurile posibile. Probabil știe că urmează să mergem la nani. Mănâncă jumătate de mâncare la masă și jumătate alerg prin casă după ea ca să îi dau. Când în sfârșit terminăm cu prânzul, îi spun că este timpul pentru nani. Nu protestează, ci mă ia de mânuță să urcăm în camera ei. Acolo, după un întreg ritual de culcare, o las să facă nani.
Răsuflu ușurată când adoarme, pentru că este singurul meu timp de încărcare a bateriilor. Nu pot face mare lucru prin casă (prințesa este extrem de sensibilă la zgomote și cum aude ceva, se trezește imediat), așa că este un timp în care mai citesc și eu, sau stau în grădină, dar mai ales, scriu pe blog. Pentru mine ca introvertă, este esențial să am acest timp.
După vreo două ore, se trezește pitica. Urc la ea, o pup, deschid geamul și o schimb de pijama. Fugim repede jos, unde primește o banană ca și gustare, apoi ne încălțăm și mergem în curte. Ne relaxăm, legănându-ne balansoar. Apoi Iunia se dă pe topogan, în timp ce eu inspectez starea căpșunilor. Intru în casă și îmi amintesc că nu am scos cearșafurile din mașină. Le dau o clătire scurtă, apoi le întind. “Se pare că restul hainelor de spălat le voi programa pentru mâine” îmi zic. Mă uit la ceas nerăbdătoare să vină tati acasă. Mai este foarte puțin. Ne mai jucăm în curte cu mingea și în curând, șosește și tati. Iunia îi sare în brațe și mergem înăuntru să pregătim cina. Mâncăm cina apoi ieșim din nou în curte până ce se întunecă. Apoi intrăm în casă, unde Iunia împrăștie absolut toate jucăriile strânse de mine. Ne mai jucăm puțin, până vine ora de nani. Apoi de mânuță, mergem toți 3 la ea în cameră, pentru somnic. La 21:30, cel târziu, este deja în pat. Eu și soțul butonăm puțin telefoanele și apoi mergem și noi la somn. Eu de obicei, după ora 23:00 nu mai sunt coerentă. Îmi iau cartea pe care o citesc de vreo 3 luni, citesc două pagini și apoi mi se închid ochii. Mă mint că voi citi mâine mai mult, apoi, sting lumina, îl sărut pe soț și în 10 minute deja visez.
A doua zi, o iau de la capăt:)
Cam așa arată o zi de mămică. Diferă puțin de la o zi la alta, dar nu semnificativ. Uneori mă frustrez pentru că seara, uitându-mă în urmă, nu mi se pare că am dus nicio sarcină până la capăt, ci doar pe porțiuni. Dar știu că deși a fost o zi comună, pe care cel mai probabil, în scurt timp, o voi uita, va face o diferență faptul că am fost acolo lângă copilul meu, să îl iau în brațe când plânge, să îi oblojesc rana atunci când a căzut, să îi răspund la toate întrebările, să mă joc cu ea și să o pupăcesc toată ziua. Și chiar dacă știu că niciodată în casa mea nu va fi curățenie lună și că la sfârșitul zilei nici măcar nu se va mai cunoaște pe unde am aspirat, știu că munca mea de mămică este semnificativă, pentru că formez un om, o învăț să deosebească binele de rău, o ajut să pună baza a cine va fi în viitor. Și poate că acum nu se vede ceea ce “plantez” în ea, dar știu că peste ani și ani, ea va deveni, cu adevărat, un om frumos (dinspre interior spre exterior).
