Articol scris de Laura Costea,
de la ablogaboutnothing.space .
"Estimările legate de numărul românilor care au plecat din ţară sunt de aproximativ 3,4 milioane de oameni din 2007 până în 2017, cifră care plasează România pe locul doi în lume, după Siria, în ceea ce priveşte emigraţia, conform ONU, a spus Luciana Lăzărescu, de la Centrul de cercetare şi documentare în domeniul integrării imigranţilor (CDCDI), în cadrul conferinţei finale a proiectului internaţional de cercetare „Move”."
Cred că ați citit rândurile astea de mai multe ori în mediul online sau la TV, sau în cel mai trist caz, le trăiți pe propria piele. Sună telefonul părinților, pe lângă întrebările uzuale, la celălalt capăt, la un moment dat, apare un aer ezitant alături de o pauză și apoi vine vestea. Nu e excursie, nu e pentru o lună, nu pleacă doar unul și nu e delegație. E fie în Vest fie în Nord, iar în cel mai rău caz, peste Ocean. Un ochi râde și se bucură pentru oportunitățile despre care tânărul vorbește cu entuziasm, altul plânge la gândul că la mesele de duminică locurile pe scaune vor fi goale. Acum două săptămâni am plecat cu copiii într-o mică excursie până la Sighișoara:" hai să mergem cu cortul să ne distrăm", iar pe drumul national (că altul nu-i) de 5 ore, m-am pus eu pe analizat câmpurile patriei. Dacă s-a semanat, dacă sunt culturi, ce și unde s-a mai construit, totul frumos, verde, vast și parcă feeric. După ce stai o oră jumătate să ieși din București într-o vineri după-amiaza, orice drum întins și liber e de vis, chiar dacă e cu două benzi. Numai că am observat, cu stupoare, că prea e liber, adică, prea bate vântul printre ulițe și copaci. Case răsărite, frumoase, unde e o coteneață mai veche care stă să cadă, lângă se ridică mândră sora ei, cu termopane, alee cimentată și acoperită cu țiglă care promite să dureze 50 de ani. Numai că aerul ei de Italia, Germania, UK bate a pustiu și nu stiu dacă va avea pe cine găzdui în următorii 50 de ani. Eu m-am născut într-un oraș mare, în prezent mă zbat zi de zi într-o "metropolă" - raportat la numărul de oameni care se calcă zilnic în picioare-, nu mă atrage viața la țară mai mult de 2 săptămâni consecutive pe an. Iubesc muntele și marea, mă balacesc cu drag în Bistrița, stau vreo 3 zile fără Wifi și net, o saptămână fără tramvai, dar dacă se închide magazinul la 8pm, deși eu vreau o pungă de chipsuri sau nu sunt oameni pe stradă la 9pm într-o coloană de mașini, mă apucă panica. De fiecare dată când mergem prin provincie, văd șiruri întregi de case și grădini, dar lipsesc infrastructura și clădirile de birouri. Atunci o singură întrebare mi se ridică în minte și pe buze:" ce fac oamenii ăștia aici de dimineața până seara?". Răspunsul s-a lăsat greu așteptat, dar într-un final a venit:" ei aici trăiesc, asta e viața lor, diferită de a ta, dar asta fac, asta sunt." Doar că de vreo 10 ani încoace unii, care și-au pus acceași întrebare ca și mine și nu au găsit răspunsul satisfăcător, și-au facut bagajele și au luat-o la sănătoasa, să prindă alte trenuri, să conducă pe alte șosele, să învețe în alte școli, să meargă în alte spitale, "să facă și ei ceva", altceva. Și-au pus visele, năzuințele, cunoștințele, diplomele și specializările într-o geantă și duși au fost. Cu ele sau fără nimic din toate astea s-au dus, să-și găsească alt sens, să vadă alte câmpuri feerice, să are alte hectare, dar cu tractorul, să bată altă stradă, numai că asfaltată, cu canalizare și iluminată public. Când merg în orașul în care am copilărit, acum după ani de zile, mi se pare gol, blocul și strada unde odată eram o gașcă de copii sunt frumos aranjate, dar nebătătorite de nimeni, parcă. Unii au plecat în orașe mai mari, extrem de aglomerate, fie la mii de km depărtare. Din ce în ce mai mulți oameni nu mai găsesc răspuns la întrebarea:"ce să fac aici, cum să îmi cresc copiii, ce educație le ofer, ce muncesc?".
Fratele meu locuiește în Germania de aproape 4 ani. Am fost în vizită și nu vreau să vorbesc despre șocul pe care toți îl avem când aterizăm într-un aeroport din vest, cu atât mai mult să povestim despre cum se desfăsoară viața de zi cu zi. Într-un orășel de 2000 de oameni, școala e la 300 de metri de casă, trenul trece prin localitate cu 240 km la oră, același Inter Regio care umblă și pe la noi. Autostrada se oprește la 3km de casa lor, au 3 fabrici pe o rază de 5 km. Copiii la gradiniță, pe ploaie, ies afară cu cizmele de cauciuc și se aud râsete printre tunete.. Nu peste tot sunt câini cu colaci în coadă, nu au aia 7 capete și noi unul, nu au 5 mâini și 4 picioare, coruptie și sărăcie există peste tot, răutate, criminalitate, nesiguranță, dar totuși... Cât de diferită e viața în altă parte? Cât de verde o fi iarba pe altă pajiste?
Pai atât de mult încât să trezească în milioane de români dorința de a pleca odată de aici și de a lăsa totul baltă. Numai că, în urma lor, rămân cei care au trudit, s-au chinuit, au sperat la mai bine, au făcut credite ca să construiască o casă pentru nepoți. Au așteptat nepoții 10 ani și când s-au născut, s-au bucurat de ei foarte puțin, ca apoi sufletul să le fie sfâșiat de plecarea lor. Am prieteni care au plecat de curând, de doi ani tot ziceam că ne vedem și nu am apucat, tot împinși de la spate de treburi nefăcute. Acum cine știe când voi mai avea plăcerea. Nu vreau să mă gândesc doar la muncă și la ratele pe care le am de plătit, la electrocasnice și o nouă jugrăveală. Oare doar educația copiilor, orele de balet sau de fotbal contează? Oare chiar viața se rezumă doar la ceea ce o să facem în viitor, cum să ne realizăm mai bine, cum să ajungem mai bine văzuți, mai bogați, cu mai multe mașini și cu mai multe diplome? Și eu mă gândesc la alte străzi, normal, că bate vijelia pustiirii minții și a valorilor. Muncim greu, muncim mult, însă față de Diaspora noi știm că "nu dăm înainte". Orice lucru care la alții se face în 3 luni, la noi durează ani de zile și la sfârșit se dărâmă, cade pe careva... Dacă toți plecăm, cine mai rămâne să mai ridice praful de aici, cine mai construiește, cine mai visează, cine mai muncește, cine mai face ceva? Cei care au plecat nu mai vin iar restul sunt atât de scârbiți că stau în fiecare zi cu gândul doar la cum să o șteargă mai repede și unde anume. Nu le mai stă capul la ceva constructiv, nu mai au chef pur și simplu să tragă. Chiar o să fie deșert în câțiva zeci de ani? Mă întreb și eu așa, o să
fie doar 5 orașe din România locuite și restul doar muzee naționale și locuri exotice, loc unde să ne facem concediile o dată pe an? Mai găsim pe cineva în casele astea frumoase poleite, ridicate de mâini muncite? Sau nu mai are nimeni ce să facă aici? Oare ai mei copii o să-mi dea telefonul ăla, sau eu o să-l dau alor mei curând? Nu știu cât mai am chef să trag....
