Deschid cu grijă ușa, încercând să nu fac zgomot. Apăs încetișor pe clanță și se deschide. Intru tiptil tiptil, încercând să nu fiu observată. Câteva priviri se întorc, totuși, spre mine. Înaintez și ma așez pe un scaun, încercând să nu deranjez. Evenimentul a început deja de ceva timp. Întorc privirea, peste umăr și deodată îl zăresc. Parcă nu mai văd pe nimeni în jur. Camera se învârte, inima îmi zvâcnește de zici c-o să explodez, iar obrajii mi-au luat foc. El îmi răspunde cu un zâmbet. Mă topesc. Vine lângă mine și povestim ceva. Eu sunt pe pilot automat, nici măcar nu știu despre ce vorbim. Tot ce știu e că sunt îndrăgostită.
Presupun că în felul acesta începe mai orice poveste de dragoste. Ea creste și creste până când vine timpul căsătoriei. După o vreme, vine și un copil. Dintr-o dată petreci toată ziua și toată noaptea cu un bebeluș adorabil, care se uită la tine de parcă ai fi cea mai frumoasă și prețioasă ființă de pe pământ. Nu stă fără tine, te vrea și te caută doar pe tine, iar când te strigă: “mama”, te topești cu totul. Soțul, în schimb, e toată ziua plecat la muncă. Ajunge seara acasă și nici nu te bagă în seamă până nu mănâncă. Uneori, mai are și glume proaste în program (lui i se par bune). Alteori vă mai ciondăniți și vă aruncați vorbe amare. Sunteți amândoi obosiți și fiecare se închide în el. Nici nu mai apucați să vă cereți iertare. Copilul trebuie hrănit, spălat și culcat. După ce adoarme, vă mai spuneți două vorbe sau vă uitați la un serial și adormiți epuizați, știind că a doua zi, o luați de la capăt.
Sună familiar? Pariez că da! Sunt familii și familii, dar în mare parte, relația de cuplu nu mai e la fel după ce apare un copil. Și asta e normal. Schimbarea e iminentă, însă nu e nici bună, nici rea, e doar schimbare. Ideea e ce faci cu ea, cum o primești și cum o fructifici. Știu că atunci când apare un copil în peisaj, se pune mereu întrebarea: “pe cine iubești mai mult? Pe soț sau pe copil?”. Nu cred că există așa ceva. Cred că îi iubești pe amândoi, dar diferit. Problema e cum privești iubirea. Există două modalități prin care privim, de obicei, iubirea. Prima este pe principiul: “cât primesc, atât iubesc”, iar cea de-a doua: “dăruiesc pentru că iubesc”. În mod natural, noi tindem mai mult spre prima variantă: “mă faci să mă simt bine, deci te iubesc”. Unii dintre noi, nu ajungem să experimentăm cea de-a doua variantă până ce nu vine un copil. Abia atunci experimentăm iubirea ca și sacrificiu. Un bebeluș nu vorbește, nu îți spune că te iubește, nu îți spune că ești frumoasă, nu îți aduce micul-dejun la pat. Nu. Un bebeluș plânge o groază, te lasă cu corpul deformat după ce iese din burtică, te chinuie în primele săptămâni de alăptare, face caca de cinci ori pe zi, îți reduce somnul dramatic și lista ar continua mult. Dar nu am auzit niciodată o mamă care să spună că regretă că a vrut bebe. Nu. Toate spunem că e greu, dar merită. Spunem că un copil îți umple viața, că te împlinește. De ce? Pentru că experimentăm iubirea adevărată, iubirea care se sacrifică. Nu mai contez eu, ci el. Și pentru că asta suntem meniți să experimentăm, ne simțim împliniți. Nu îngrijim copilul pentru că el ne poate oferi ceva în schimb, ci pentru că îl iubim. Îl schimb de caca, nu pentru că îmi face plăcere, ci pentru că știu că nu îi e bine cu scutecelul plin. Oare nu ar trebui să gândesc la fel și în ceea ce-l privește pe soț? Oare nu ar trebui să fac unele lucruri pentru el, deși nici nu-mi plac și nu-mi aduc niciun folos, dar înseamnă mult pentru el?
Eu nu cred că există competiție între soț și copil, nu dacă privești iubirea ca și sacrificiu. Ce înseamnă mai exact asta? Înseamnă că așa cum iubirea pentru copil și îngrijirea lui vin în urma gândului meu că: “îl iubesc orice ar face”, tot așa ar trebui să fie și iubirea pentru soț. Pentru că asta înseamnă iubirea necondiționată. Cum ne iubim copilul și rămâne copilul nostru orice ar face, chiar dacă va deveni răufăcător când va fi mare, iubirea mea de mamă pentru el va fi tot acolo, aceeași iubire necondiționată vreau să i-o ofer soțului meu. Nu o iubire care pune condiții: “te iubesc doar dacă îmi faci cadouri săptămânale, sau mă scoți în oraș des, sau orice altceva mai vreau eu”. Să fie clar că nu mă refer aici la abuzuri. Aia e o altă categorie. Iar dacă doar unul dintre parteneri se sacrifică, este un abuz. Ci, mă refer la relațiile în care amândoi construiesc și se implică în cuplu și în creșterea copilului. Pentru că acolo unde ea spune: “am doi copii, copilul și soțul” iarăși e ceva în neregulă. Adevărul este că iubirea adevărată, nealterată de egoism, este cea care dă chiar și atunci când nu simte. Nu simt tot timpul să gătesc, să o spăl și să o îngrijesc pe fetița mea, dar pentru că ȘTIU că o iubesc, fac toate astea pentru ea și făcând, ajung să simt că o iubesc, că o ador și că mi-e drag de ea. Cred că nici măcar nu s-ar mai pune această problemă “cine e pe primul loc”, dacă am aplica același principiu și cu soții. Chiar dacă nu simt, chiar dacă mă scoți din sărite uneori, ȘTIU că te iubesc, deci acționez în consecință și apoi voi și începe să simt. Iar atunci când vine vorba de creșterea copilului nostru, suntem parteneri în asta și fiecare contribuie în felul lui, încercând să nu neglijăm nici relația noastră. Este evident că nu pot lăsa copilul nemâncat ca să stau cu soțul. Și este evident că și soțul înțelege și nu pretinde ceva așa de absurd. Însă acolo unde pot, renunț la anumite lucruri care mi-ar plăcea MIE, în favoarea unor lucruri care i-ar plăcea LUI.
De exemplu, în situații care nu afectează copilul, cum ar fi somnul. Nu-i neapărat nevoie să dorm cu copilul, iar soțul să doarmă singur. Este ceva ce mi-ar plăcea, MIE ca femeie, să știu eu că sunt acolo lângă copil, în control(vorba vine), dar nu e o necesitate pentru copil, cum este mâncatul, pentru că el este inconștient în somn. Pot sta cu copilul până adoarme( dacă este nevoie), mergând apoi la soț. Adevărul e că egoismul din mine vrea să dorm cu copilul, fără să țin cont de ce și-ar dori soțul meu. Nu e vorba de nevoia copilului, ci de ceea ce mi-ar plăcea mie. Să se facă așa cum vreau EU, nu cum vrea el.
Iarăși cred că e important (cel puțin pentru noi) să avem date-uri (întâlniri) . Un timp în care să mai ieșim și să povestim câteva ore, doar noi doi, fără să fugim după pitică. Mamma bear din mine se gândește cu groază la cele 2-3 ore în care bebele stă cu altcineva și pentru confortul MEU, nu vreau. Dar atunci când iubesc, îmi sacrific confortul, pentru binele celuilalt și pentru binele nostru ca și cuplu. Iar pentru copil nu este o tragedie să stea 2-3 ore fără mine. Mai tragic este pentru mine (sau a fost primele dăți :))) ). Acestea sunt doar exemple de-ale mele, dar fiecare cuplu știe ce și cum funcționează, ce sacrificii trebuie făcute și ce așteptări sunt de o parte și de alta. Problema nu se pune cine e pe primul loc, sau pe cine iubesti mai mult sau reguli stricte de comportare în familie. Nu există o rețetă fixă. Există doar dragoste adevărată, care sacrifică și pe care o aleg în locul dragostei egoiste, care mă pune pe MINE pe primul loc.
