top of page

A doua mea naștere


Am stat zile în șir holbându-mă la titlul acestui articol, tot așteptând să curgă cuvintele. Nu au ieșit. A doua mea naștere este încă foarte recentă, astăzi se împlinește o săptămână. Momentele și mai ales emoțiile sunt încă foarte vivide în mintea mea. Și pentru că s-au amestecat toate ca un amalgam, pe care nu știu de unde să îl apuc, o să încep cu.. începutul.

În săptămâna 33 de sarcină, la o ecografie, am descoperit că bebelina nu a crescut suficient. Dezvoltarea ei era în urmă cu două săptămâni, față de grafic. În săptămâna 37, deja era în urmă cu 4 săptămâni și se suspecta o restricție de creștere intrauterină.

Am mers foarte des la monitorizări (cardiotogramă). Deja mă învățaseră asistentele de la spital, pentru că veneam zilnic. Peste 5 zile am mai mers la o ecografie și din fericire, bebelina a avut un puseu de creștere de aproape 400g. Adică, nu mai avea 2,300g, ci ne apropiam de 2,700g. Am fost în extaz. Nu se mai punea problema de inducere medicală, ci mai puteam aștepta și bebe părea că a depășit restricția de creștere. Între timp, medicul meu a plecat în concediu și a rămas să merg la monitorizări și să țin legătura cu moașa. Monitorizările au ieșit mereu bine și eu mă simțeam bine. Părea că lucrurile se aranjaseră.

Luni seara însă am mers la ecografia de control și am plecat de acolo mai tristă ca oricând. Bebele era bine, dar după 10 zile, nu mai luase absolut deloc în greutate. Mi s-a spus că trebuie indusă nașterea cât mai curând. Că momentan este bine, dar că situația se poate deteriora în orice moment și poate intra în stres fetal. Am luat legătura cu moașa mea și am decis să mai cerem o părere, a doua zi, unui alt medic din echipă. Concluzia lui a fost aceeași: inducere medicamentoasă a doua zi dimineață.

Am simțit că mi se năruie toate visele. Visasem să aștept până când va vrea ea, bebelina să vină, nu să forțez eu lucrurile. Și îmi doream mult un proces cât mai natural, negrăbit, nemedicalizat, în ritmul meu și al bebelinei. Însă am realizat și că, cu fiecare clipă care trecea, se mărea posibilitatea unor complicații și se măreau și șansele mele de a ajunge la cezariană de urgență. Așa că, “inducere să fie” am zis.

Dis de dimineață m-am prezentat la spital cu bagajul făcut pentru internare. S-a încercat declanșarea nașterii cu un comprimat vaginal, ceva numit Misodel (încă îmi repugnă numele ăsta, nu știu exact de ce). Moașa îmi explicase dinainte că dacă lucrurile nu înaintează bine doar cu acest comprimat, va fi nevoie și de o perfuzie lentă cu oxitocină (în forma ei sintetică, pitocină).

Din păcate, lucrurile nu au decurs suficient de rapid. Mi s-a rupt apa natural, la 4 ore de la declanșare, însă contracțiile refuzau să apară. Știam că trebuie să mă plimb cât mai mult, să stau în poziții gravitaționale, să fac exerciții spinning babies, dar eram mai mult conectată la aparatul acela de monitorizat. Mă dispera și mă simțeam legată de pat. Evident, nici dilatația nu progresa în acest caz (trebuie să fii relaxată și să faci mișcare, exerciții, în niciun caz să stai la pat, ca să progreseze bine travaliul). Așa că le-am spus că eu trebuie să mă plimb, să fac rotiri, orice, că altfel nu avem șanse. Până la urmă, m-a ajutat moașa și sesiunile de monitorizare au fost mai scurte și mai rare și am putut să mă plimb mai mult. Atunci au apărut primii 2cm de dilatație, însă tot atunci mi s-a pus și perfuzia cu oxitocină. Am continuat să mă plimb cu perfuzia după mine. Nu se mai punea problema de exerciții sau altceva, dar măcar puteam sta în picioare, să mă ajute gravitația.

Nu știu cât am ținut-o așa, vreo două ore cred. În timpul acesta abia îmi puteam linisti mintea. Mai scriam mesaje, mă mai descurajam, îmi mai venea să plâng, apoi îmi reveneam, mai ascultam puțină muzică și continuăm turele prin cameră.

Într-un final, moașa a spus că am ajuns la dilatație 5 și este timpul să urcăm în sala de nașteri. M-am bucurat enorm și am fost extrem de ușurată, când am auzit că am ajuns deja la jumătatea drumului. Am urcat în sala de nașteri, unde atmosfera era mult mai intimă și linistită. Eram doar eu, soțul și moașa, care stătea puțin deoparte. De aici încolo, lucrurile au mers cum nu se putea mai bine. M-am relaxat, contracțiile au venit, valuri valuri și mai puternice. Au ajuns la 2 minute când am urcat în sală, apoi la 1 minut. Moașa mă tot întreba cum le simt, cât de puternice, dar nu știam ce să îi spun, decât că doare. Mă mai întreba și dacă îmi vine să împing și mi-a spus că probabil, în curând voi avea senzația asta.

Între timp, contractiile au devenit foooarte dureroase, abia mă puteam ține pe picioare. Atunci mi s-a făcut rău. M-au luat amețelile și tremuram ca varga. Mă gândeam numai la cezariană sau epidurală, căci simțeam că nu le mai pot duce. Mi-am dat seama că nu mâncasem mai nimic de la ora 5 dimineața. Moașa mea a întrebat doctorul dacă pot mânca ceva și în scurt timp mi-a adus soțul o ciocolățică. Parcă am prins aripi de la ea. Contracțiile s-au întețit, m-am pus pe masă și din două împingeri a ieșit bebe Arielle. Intens, rapid și cu perineul intact. Mi-a fost pusă pe piep