top of page

Ce se întâmplă după ce mori?

De când mă știu, am avut o frică teribilă de moarte. Dar teribilă. Când aveam 3-4 ani a murit bunicul unei fetițe de pe scară. Îmi amintesc și acum că, așa micuță precum eram, m-am întrebat ce se întâmplă cu bunicul prietenei mele, unde este acum? Mai există? Și îmi aduc aminte atât de clar că mi l-am imaginat într-un sicriu plutind așa într-o beznă totală, fără să meargă niciunde.. fără să mai existe. Și am fost paralizată de frică. Nu am să uit niciodată imaginea aceea și teama îngrozitoare pe care am simțit-o gândindu-mă la anihilarea acelui bătrân și la gândul că el pur și simplu a încetat să mai existe, cu totul.


În spatele blocului nostru era un cimitir. Înainte de moartea bunicului acestei fetițe, nu aveam nicio problemă cu cimitirele. Ei bine, de atunci am avut. De atunci încolo am evitat cimitirele, înmormântările, pomenile, coliva și absolut orice chestie care ține de moarte. Nu voiam vreodată să mai simt frica aia îngrozitoare, așa că am îndepărtat orice m-ar putea face să mă gândesc la moarte.


Problema e că moartea e parte din viața noastră. Este imposibil să nu ne întâlnim cu ea. Am aflat și eu acest lucru atunci când a murit bunicul meu. Atunci nu am mai putut fugi. A trebuit să stau și să îl văd lângă mine, fără suflare. Și deși poate noi avem impresia că, de fapt, copiii nu sesizează ceea ce se întâmplă în jurul lor, în realitate ei realizează foarte bine.

Întrebările de genul: “și acum unde e?”, “mai există?”, “oare e într-un loc mai bun?” devin și mai grele atunci când e vorba despre cineva drag. Din curiozități intelectuale, devin apăsări personale.



În fine, timpul a trecut, viața a mers înainte. Rutina a continuat și treburile de zi cu zi și-au reluat cursul. Frica de moarte însă, a rămas tot acolo, adânc îngropată și acoperită de evenimentele zilnice. Între timp m-am convins că Dumnezeu există și că mă iubește, așa că am decis să Îl iubesc și eu. Am început să citesc Biblia, să mă rog și să caut să înțeleg mai multe. Am început să merg la biserică și pentru prima dată, viața a început să aibă un scop, să aibă sens.

Apoi timpul a trecut din nou.


Acum vreo 5 ani m-am regăsit întrebându-l pe soțul meu ce crede despre moarte. Cum vede el moartea? El mi-a spus că o vede ca pe o teleportare. Exact așa cum vedem în filme: într-o secundă ești aici, în altă secundă te regăsești în altă dimensiune. Și îmi amintesc că am rămas uimită de siguranța cu care afirma aceasta. Atunci mi-am dat seama că de fapt e ceva ce eu nu cred, că de fapt eu nu mi-am rezolvat teama de moarte, că de fapt eu consider moartea ceva necunoscut și îmi e teamă de acest necunoscut. Credeam din toată inima în Mesia, Fiul lui Dumnezeu care a murit pe cruce și a înviat a treia zi ca să ne salveze, dar se pare că de fapt, nu înțelegeam exact de la ce ne-a salvat.


Atunci am început să caut, să citesc în disperare tot ce prindeam despre lumea aceasta supranaturală. Bineînțeles, prima sursă a fost Biblia. Am luat la rând toate referințele despre îngeri, viața de apoi, Duhul Sfânt și orice subiect legat de ceea ce există în afara Pământului nostru. Apoi mi-am extins aria de căutare. Am citit câteva dintre cărțile apocrife, în special cele care făceau referire la supranatural.

Soțul meu spune mereu că nu trebuie să îți fie frică să pui întrebări. Dacă Adevărul e adevărat, întrebările te vor conduce la el. Așa că am citit tot ce am prins, dar aveam nevoie de ceva mai concret și întrucât apocrifele mi s-au părut nu atât de concrete precum filosofice, voiam ceva bazat doar pe Biblie, ceva practic. Atunci am dat de cartea “Heaven”, scrisă de Randy Alcorn. Era recomandată de teologi de încredere și am zis că merită să o citesc. Are vreo 500 de pagini și la vremea aceea nu era tradusă în limba română. Mi-am luat-o pe Kindle și am sorbit fiecare cuvânt. Îmi amintesc că stăteam până noaptea târziu să citesc din ea.

Efectiv mi-a deschis ochii. Mi-a răspuns complet și complex la veșnica mea întrebare: “Ce se întâmplă după moarte?”


Ceea ce am realizat a fost că am fost influențată de filosofia gnosticismului, care din păcate se regăsește mult și în ziua de astăzi chiar și în gândirea unora care se numesc “urmași ai lui Christos”. Știi cum este prezentat Cerul? Noi fiind niște spirite plutitoare, plutim în eter cu câte o hapă (nu știu cât de materială), cu totul alb, semi-transparent și cântăm într-una așa pe acolo pe norișori. Cei mai eleva