Cum stă treaba cu grădinița pentru noi

Prima zi de școală. Scot ușor scoica din mașină și o fixez cu grijă pe căruț. Între timp, soțul dezleagă centurile viitoarei noastre școlărițe, o dă jos din scaun, închide mașina, o ia de mânuță și pornesc agale pe alee. Eu, cu pitica cea mică în căruț, îi urmam. Simțeam eu niște fluturi în stomac deja de câteva zile când mă gândeam la prima zi de grădi, dar am tot ignorat problema. Și cum înaintam noi așa ușor spre clădire aveam senzația că mi se pune un nod în gât. Urcă soțul să întrebe unde trebuie să mergem exact. Eu rămân jos cu piticele. Se întoarce vizibil afectat. Aflu că se plânge pe capete în clase, nici nu știi pe unde să o iei. Peste tot copii înlăcrimați și părinți cu flori, toți rătăciți ca oile. Aflăm care e clădirea noastră și ne îndreptăm spre ea. Dintr-o dată mă bufnește plânsul. Pur și simplu. Nu m-aș fi gândit niciodată că sunt genul. Am tot zis că dau petrecere când s-or mărita și or pleca de acasă. Dar se pare că nu am rezistat nici măcar la plecatul până la grădi. Soțul uimit, nu putea crede ochilor ce vedea(eu sunt de obicei o femeie mai rațională așa, sau cel puțin mă cred una) , s-a oprit să mă întrebe ce se întâmplă. I-am zis doar că îmi e greu și l-am rugat să meargă înainte cu Iunia, în timp ce eu voi rămâne afară cu Arielle. Înăuntru, hărmălaie. Copii, părinți, educatoare. Unii plângeau, unii se schimbau, alții nu știau încotro să o ia. Iunia nu a vrut în ruptul capului să intre cu tati. Voia, bineînțeles, cu mami. Așa că, mami șterge repede lacrimile, se adună, o lasă pe bebelină cu tati și intră. Dezorientată, bâjbâi pe acolo, neștiind încotro s-o apuc. Mă abordează o doamnă drăguță: “La ce grupă sunteți?” Eu, complet pierdută în spațiu: “Habar nu am, cred că la cea mijlocie”. “Ce vârsta are?” mă întreabă calmă. “3 ani”. “Atunci sunteți la grupa mică. Haideți pe aici!” Mă întorc amețită și găsesc clasa grupei mici. Pitica nu vrea în ruptul capului să intrăm. Stăm pe hol. Înăuntru, plin de părinți și copii. Cei mai mărisori, știau deja cum stă treaba și începuseră să se roage de părinți să nu îi lase acolo. Cei micuți, aduși pentru prima dată, explorau neliniștiți. Doamna educatoare le împarte bomboane de ciocolată copilașilor și asta o determină și pe pitică să intre, în sfârșit, în clasă (deja mă rugasem de ea câteva zeci de minute bune fără succes, dar ce nu face un copil pentru dulciuri). În clasă, ne explică cum stă treaba cu pachețelul și alte detalii, din care sincer, nu am reținut nimic. Copiii sunt rugați să se așeze la masă, să își scoată cutiuțele din ghiozdane și să mănânce. Nici nu îmi trecuse prin cap că vor mânca în prima zi și mai uitasem și apa acasă (Ulterior am aflat și eu tot ce trebuie să ai pentru grădiniță și am scris un articol aici). Așa că toți copiii mâncau, a mea stătea și se uita. L-am trimis repede pe soț la magazin să îi ia ceva de mâncare odraslei, dar și mie, căci simțeam că mi se face rău acolo.

Curând, copiii au terminat de mâncat și majoritatea au și plecat acasă. Am mai rămas doar cei care aveam copii care nu voiau să stea, ca să se mai obișnuiască cu clasa și doamna educatoare. Iunia tot mai ieșea pe hol, iarăși intra în clasă, la insistențele noastre și tot așa. Apoi a văzut grupa mijlocie, unde copiii începuseră să se joace pe covoraș. A fugit acolo, și-a căutat jucării si a început să se joace. Am stat și am stat și am stat. Ea tot se juca. Am fost sfătuită să plec, că voi fi sunată dacă plânge. Nu voiam să plec oricum. Voiam să stau pe afară sau în apropiere, dar pitica tot s-a prins și a ieșit val-vârtej din sala de clasă și mi-a sărit în brațe. Apoi s-a mutat la grupa mare. S-a așezat pe scăunel intre copii, a mai mâncat și de acolo ciocolată (era mega încântată și mie îmi venea să mă iau cu mâinile de cap). Dar a funcționat. Mi-a zis: “Mami mai venim și mâine să păpăm ciocolată cu copiii”.

A doua zi și în zilele ce au urmat, a dus-o soțul dimineața, urmând să plece apoi la serviciu și eu să o iau la prânz. În primele zile, s-au întors amândoi acasă după vreo oră așa. Apoi a reușit să o lase să stea singurică 30 de minute, până am mers eu să o iau, apoi 45, o oră și în final, cred că maxim 2 ore am reușit, până acum.

S-a obișnuit deja, în mare parte. Pregătim hăinuțele de seara, iar dimineața știe că trebuie să meargă la grădi “fără mami și fără tati”. Noi nu am obligat-o niciodată să meargă. În zilele în care nu a vrut, nu a mers. Din fericire, avem această opțiune, pentru că eu oricum sunt acasă cu bebelina cea mică.