Cum stă treaba cu grădinița pentru noi

Prima zi de școală. Scot ușor scoica din mașină și o fixez cu grijă pe căruț. Între timp, soțul dezleagă centurile viitoarei noastre școlărițe, o dă jos din scaun, închide mașina, o ia de mânuță și pornesc agale pe alee. Eu, cu pitica cea mică în căruț, îi urmam. Simțeam eu niște fluturi în stomac deja de câteva zile când mă gândeam la prima zi de grădi, dar am tot ignorat problema. Și cum înaintam noi așa ușor spre clădire aveam senzația că mi se pune un nod în gât. Urcă soțul să întrebe unde trebuie să mergem exact. Eu rămân jos cu piticele. Se întoarce vizibil afectat. Aflu că se plânge pe capete în clase, nici nu știi pe unde să o iei. Peste tot copii înlăcrimați și părinți cu flori, toți rătăciți ca oile. Aflăm care e clădirea noastră și ne îndreptăm spre ea. Dintr-o dată mă bufnește plânsul. Pur și simplu. Nu m-aș fi gândit niciodată că sunt genul. Am tot zis că dau petrecere când s-or mărita și or pleca de acasă. Dar se pare că nu am rezistat nici măcar la plecatul până la grădi. Soțul uimit, nu putea crede ochilor ce vedea(eu sunt de obicei o femeie mai rațională așa, sau cel puțin mă cred una) , s-a oprit să mă întrebe ce se întâmplă. I-am zis doar că îmi e greu și l-am rugat să meargă înainte cu Iunia, în timp ce eu voi rămâne afară cu Arielle. Înăuntru, hărmălaie. Copii, părinți, educatoare. Unii plângeau, unii se schimbau, alții nu știau încotro să o ia. Iunia nu a vrut în ruptul capului să intre cu tati. Voia, bineînțeles, cu mami. Așa că, mami șterge repede lacrimile, se adună, o lasă pe bebelină cu tati și intră. Dezorientată, bâjbâi pe acolo, neștiind încotro s-o apuc. Mă abordează o doamnă drăguță: “La ce grupă sunteți?” Eu, complet pierdută în spațiu: “Habar nu am, cred că la cea mijlocie”. “Ce vârsta are?” mă întreabă calmă. “3 ani”. “Atunci sunteți la grupa mică. Haideți pe aici!” Mă întorc amețită și găsesc clasa grupei mici. Pitica nu vrea în ruptul capului să intrăm. Stăm pe hol. Înăuntru, plin de părinți și copii. Cei mai mărisori, știau deja cum stă treaba și începuseră să se roage de părinți să nu îi lase acolo. Cei micuți, aduși pentru prima dată, explorau neliniștiți. Doamna educatoare le împarte bomboane de ciocolată copilașilor și asta o determină și pe pitică să intre, în sfârșit, în clasă (deja mă rugasem de ea câteva zeci de minute bune fără succes, dar ce nu face un copil pentru dulciuri). În clasă, ne explică cum stă treaba cu pachețelul și alte detalii, din care sincer, nu am reținut nimic. Copiii sunt rugați să se așeze la masă, să își scoată cutiuțele din ghiozdane și să mănânce. Nici nu îmi trecuse prin cap că vor mânca în prima zi și mai uitasem și apa acasă (Ulterior am aflat și eu tot ce trebuie să ai pentru grădiniță și am scris un articol aici). Așa că toți copiii mâncau, a mea stătea și se uita. L-am trimis repede pe soț la magazin să îi ia ceva de mâncare odraslei, dar și mie, căci simțeam că mi se face rău acolo.

Curând, copiii au terminat de mâncat și majoritatea au și plecat acasă. Am mai rămas doar cei care aveam copii care nu voiau să stea, ca să se mai obișnuiască cu clasa și doamna educatoare. Iunia tot mai ieșea pe hol, iarăși intra în clasă, la insistențele noastre și tot așa. Apoi a văzut grupa mijlocie, unde copiii începuseră să se joace pe covoraș. A fugit acolo, și-a căutat jucării si a început să se joace. Am stat și am stat și am stat. Ea tot se juca. Am fost sfătuită să plec, că voi fi sunată dacă plânge. Nu voiam să plec oricum. Voiam să stau pe afară sau în apropiere, dar pitica tot s-a prins și a ieșit val-vârtej din sala de clasă și mi-a sărit în brațe. Apoi s-a mutat la grupa mare. S-a așezat pe scăunel intre copii, a mai mâncat și de acolo ciocolată (era mega încântată și mie îmi venea să mă iau cu mâinile de cap). Dar a funcționat. Mi-a zis: “Mami mai venim și mâine să păpăm ciocolată cu copiii”.

A doua zi și în zilele ce au urmat, a dus-o soțul dimineața, urmând să plece apoi la serviciu și eu să o iau la prânz. În primele zile, s-au întors amândoi acasă după vreo oră așa. Apoi a reușit să o lase să stea singurică 30 de minute, până am mers eu să o iau, apoi 45, o oră și în final, cred că maxim 2 ore am reușit, până acum.

S-a obișnuit deja, în mare parte. Pregătim hăinuțele de seara, iar dimineața știe că trebuie să meargă la grădi “fără mami și fără tati”. Noi nu am obligat-o niciodată să meargă. În zilele în care nu a vrut, nu a mers. Din fericire, avem această opțiune, pentru că eu oricum sunt acasă cu bebelina cea mică.


Iarăși ce am refuzat să facem a fost să plecăm fără știrea ei. Am fost sfătuiți să plecăm cât e ea distrasă, că plânge puțin și apoi uită. Dar noi vrem să construim o relație bazată pe încredere. Cum o să aibă încredere în noi, dacă plecăm pe furiș? Și apoi ce o învățăm? Că e ok să păcălești și ca așa te descurci în viață, că sinceritatea, adevărul, nu este de fapt o valoare? Ei bine, nu. De aceea, soțul, de fiecare dată, a privit-o drept în ochi, i-a explicat că trebuie să plece la serviciu, dar că vin mami și Arielle să o ia. Nu sfătuiesc pe nimeni să plece pe furiș. După părerea mea, pe termen lung, agravează lucrurile.


La noi procesul cu olița era.. ei bine, în dezvoltare. Olița nu a folosit-o niciodată ca atare (mai mult ca scăunel sau loc de joacă pentru păpuși), însă la wc a mai mers. După ce a văzut ea copiii la grădi că merg la toaletă, imediat am scăpat de pampers. Nu s-a mai încăpătânat. Au mai fost accidente, dar în general, am scăpat de scutece. Și mentionez că este grădiniță de stat. Există o îngrijitoare la două grupe, însă, ca la stat, într-o grupă sunt mulți copii.

Aș spune că încă nu ne-am adaptat total. Este greu lunea, când venim după Weekend. Este greu cu reacomodarea când mai lipsește. Dar în general îi place, cere, ba chiar ne roagă să o ducem la grădiniță.


Am avut și primul incident, însă. Într-o zi, când am mers să o iau, doamna educatoare ducea la toaletă o fetiță, iar Iunia a rămas în clasă cu un băiețel. Erau doar ei doi, cu ușa deschisă. Când m-am apropiat, băiețelul o lovea cu picioarele. M-am blocat. Nu am știut cum să reacționez. Iunia mi-a sărit în brațe, iar băiețelul s-a îndepărtat. Nu sunt genul care ceartă copiii altora. Consider că fiecare trebuie să își educe propriul copil. În cazul acesta, am preferat să o iau acasă pe Iunia și să o întreb detalii și amănunte. Copiii sunt copii până la urmă, se ceartă, se împing și se bat. Problema era că erau singuri în clasă, nesupravegheați. Am mers apoi, cu calm și am discutat cu doamna educatoare. Adevărul este că, face ce poate. E una singură la o grupă întreagă de copii și nici nu are cu ea o îngrijitoare. Apoi am mers și am făcut o solicitare pentru demersurile necesare angajării unei îngrijitoare la grupă. Îmi dau seama că sunt copii, că se mai ceartă, dar este foarte greu să îți vezi copilul lovit, știind că situațiile de acest gen, sau chiar mai grave, pot fi împiedicate, dacă sunt supravegheați de un adult.


Eu sunt una dintre acele persoane care cred că educația se face în familie. Cred că școala, grădinița și cadrele didactice sunt parteneri împreună cu părinții în educarea copiilor, dar în ultimă instanță, responsabilitatea este a părinților. Până la urmă în școală stă un timp limitat, dar cu tine stă toată viața.


Noi am ales această variantă (grădinița de stat) deoarece nu am pretenția să îmi educe cadrele didactice copilul. Nu, eu îl educ. Merge două-trei ore acolo în primul rând pentru că îi place, apoi pentru că e important să fie sociabilă și să își dezvolte aceste abilități și apoi pentru că îmi prind și mie tare bine aceste ore libere dimineața. Și fiind doar două ore, ea merge și la grădiniță, eu mai respir puțin și nici nu am senzația că mi-o crește altcineva.


Cam aceasta este experiența noastră din prima lună de grădiniță. Provocările nu au fost cele la care m-am așteptat, ci au fost cu totul altele. Adaptarea a fost mai grea pentru mine și iarăși m-am lovit din plin de hibele sistemului și încă e un proces. Dar sunt mulțumitoare și se văd progrese (și la pitică și la mine:) ).


P.s.: Am uitat să spun. Copiii nu povestesc nimic din ce fac la grădi. Am încercat toate metodele să o fac să povestească, fără succes. Însă, am înțeles că e perfect normal, la această etapă.

P.s.2: Programa școalară cuprinde povesti precum “Capra cu trei iezi” și “Scufița roșie”. Ce a priceput pitica? Că “Lupul a băgat Căprița la guriță”. Nu știu dacă e de râs sau de plâns. Pe partea socială însă, se văd mari progrese, în bine:)

P.s.3: Așteaptă-te la muulte dulciuri. De asta îi și place piticei la grădi, însă. Din păcate, odată ce intră în colectivitate, este foarte greu să mai limitezi consumul de dulciuri.

P.s.4: Îmi pare rău că este atât de lung articolul, însă voiam să scriu ceva cu adevărat util și complex. Eu am căutat să aflu cât mai multe experiențe, înainte să începem grădinița. Și cu cât erau mai complete, cu atât mai folositoare mi-au fost.

P.s.5: (promit că e ultimul!) Deși am tot cochetat cu ideea unei grădinițe private, până la urmă am ales să mergem pe cea de stat și nu doar din rațiuni financiare. Voi detalia de ce am ales o grădiniță de stat, în detrimentul uneia private, într-un articol viitor.

2 comentariu

Produse pe care le recomand*:

IMG_9548.JPG
IMG_9319.JPG
IMG_9549.JPG
IMG_9551.JPG

* Acestea sunt câteva produse pe care le folosesc de ani și ani de zile, pe care le iubesc și care mi-au ușurat mult viața de mămică. Pentru că le am deja de câțiva ani, unele dintre ele au fost înlocuite în magazine cu modele mai noi.

Linkurile sunt afiliate.

Abonează-te la newsletter
pentru a primi emailuri periodice cu noutățile de pe site, dar și activități educative pentru copii și module creative de învățare.

București, Romania

  • facebook
  • instagram
  • pinterest

©2020 LITTLE CORNER OF JOY. TOATE DREPTURILE REZERVATE.