După ce s-au născut fetele mele, am avut programări.
Pentru a le verifica atașarea la sân.
Pentru a le verifica greutatea.
Pentru a le verifica auzul.
Pentru a verifica culoarea pielii pentru semne de icter.
Au fost programări.
Bunăstarea lor era în centrul atenției.
Aș spune că, când vine vorba de sistemul nostru de sănătate, au fost bine îngrijite.
Apoi eram eu.
O mamă pentru prima dată fără nicio idee despre ce era de făcut.
Cu sânii angorjați, sângerând și cusută peste tot.
Trimisă acasă cu niște analgezice.
Aruncată în maternitate cu așteptarea ca instinctele mele să își facă apariția.
Ca și cum aș ști să mă descurc cu colicii și hrănirile de noaptea târziu.
Ca și cum alăptarea ar veni așa cum și-a propus natura.
Ca și cum soțul meu ar simți spirala mea în depresie.
Ca și cum aș ști să trăiesc în corpul meu nou și foarte străin.
Ca și cum stomacul ăsta nu m-ar face să mă simt hidoasă.
Nimeni nu mi-a verificat cusăturile, vindecarea sau starea de spirit până la șase săptămâni postpartum.
Și chiar și atunci, a fost o bătaie pe spate și am fost trimisă la drum.
Lumea noastră uită de mame.
Ne strecurăm prin crăpături.
Devenim zgomot de fundal.
Și uite-așa, învățăm rolul nostru... locul nostru în unitatea noastră familială... să fie mereu ultimul.
Oameni buni, nu putem pune mamele pe ultimul loc.
Bebelușii noștri au nevoie de noi.
Să fim sănătose.
Să știm că suntem valoroase.
Să știm că maternitatea, deși naturală, poate fi uneori să fie cel mai puțin firesc rol din viața noastră.
Și asta merită atenție.
Mamele merită atenție.
Avem nevoie ca lumea să se învârtă în jurul nostru, așa cum se frământă la vederea celor zece degețele proaspete.
Avem nevoie să fim văzute.
Avem nevoie să fim auzite.
Avem nevoie de cineva care nu doar să ne întrebe dacă suntem bine, ci să verifice din nou și din nou, doar pentru a fi sigur.
Nu suntem doar un uter.
Nu suntem doar un colac de salvare pentru un suflet nou și prețios.
Suntem mame.
Și avem nevoie de cineva care să se asigure că suntem și noi bine.
