Despre ce pot eu și ce poate Dumnezeu

“Mami, vleau lapte” aud în primă fază. Având bebelina cea mică în brațe mormăi un: “Imediat”. “Maaaami vleau lapte acum în cănuță”, continuă ea. Las pitica cea mică jos, pe covor, la centrul de activități și mă întorc către frigider să scot laptele. Îl iau frumos din frigider, cu gândul să îl pun în cană. Închid ușa frigiderului și când mă întorc, mai să fac atac de cord. Îmi scapă, îngrozită, un “Nuuu” răgușit și sugrumat. Fac doi pași și ajung la ele, dar deja e prea târziu și bebelina începe să plângă.

Ce se întâmplase? Pitica cea mare, din foarte multă iubire, o luase în brațe pe Arielle, iar când m-am întors eu, nu a mai putut să o țină și i-a dat drumul să cadă pe covor. Distanța nu era mare, a căzut pe moale, pe covor și a plâns foarte puțin, doar așa de sperietură. Dar atunci am realizat cât de adevărată este zicala aceea cu “o secundă să te întorci cu spatele și baaam, copiii fac nefăcutul”.

Altă dată, urcam scările cu Iunia. Ea în față, nu voia în ruptul capului să o țin de mânuță, iar eu chiar în spatele ei, păzind-o să nu se întâmple ceva (atunci nu o aveam pe Arielle încă). Și cum urcam noi așa frumos scările, ajungem la ultima treaptă. Eu, lipită de ea, în spate. Păi ce să vezi? Se împiedică și se lovește cu gura, în față, de ultima treaptă! O iau repede în brațe, o consolez, o pup, verific să nu fie nimic grav, să aibă toții dinții și după ce constat că nu-i nimic serios, mă liniștesc.

Totuși, după ambele episoade, îmi amintesc că mi-a rămas un timp gândul la cât de mult credem noi ca părinți că deținem controlul și că de noi depinde protecția copilului, când de fapt controlul nostru asupra circumstanțelor este unul destul de mic, iar tragedia poate lovi și dacă suntem la doi pași distanță.

Eu am obiceiul să mă rog zilnic pentru protecția lor. Am realizat că, de fapt, nu este în controlul meu. Am realizat că e necesară doar o secundă de neatenție (și să fim serioși, suntem oameni, deci se va întâmpla, indiferent cât de vigilent te crezi), ca să se întâmple tragedia. Am realizat că aș fi naivă să cred că doar datorită abilităților mele extraordinare de supraveghere și protecție, copiii mei sunt în siguranță, nu au avut niciun accident, au toți dinții, nu și-au spart capul și mai știu eu ce. Am realizat că de fapt lucrul acesta se datorează bunătății și protecției lui Dumnezeu.

Nu că eu nu ar trebui să fiu vigilentă, să am grijă și să le protejez. Dimpotrivă, este una dintre responsabilitățile importante ale unui părinte, dar aș fi neînțeleaptă să cred că pot controla TOATE circumstanțele. Pe scurt, ar însemna să mă cred eu Dumnezeu. Și cum nu sunt, aleg să Îl rog pe Cel care chiar este, pentru protecția lor zilnică.

De ce este atât de important să recunoaștem și să vorbim despre această dorință de a deține controlul, în special în ceea ce privește viața de părinte?

Deoarece controlul, sau mai bine spus, iluzia că deții controlul poate ajunge să înlocuiască credința în Dumnezeu. Deși poate nu o spunem cu voce tare, uneori credem că de fapt copiii noștri sunt în siguranță datorită vigilenței noastre extraordinare zilnice, sau poate credem că ai noștri copii sunt atât de deștepți datorită nouă (genelor noastre și educației pe care le-o oferim), sau poate credem că dacă le oferim cea mai bună situație materială posibilă, ne putem asigura (le putem controla) bunăstarea viitorului.

Dar, adevărul este că noi nu putem controla circumstanțele. Le putem oferi cea mai bună protecție, cea mai bună educație și cea mai bună situație materială, dar chiar și acestea nu ne asigură 100% că viitorul lor va fi unul bun.