Îmi doream, de foarte mult timp, să scriu acest articol. Nu am uitat niciodată cât de tare m-a frământat acest subiect atunci când eram gravidă cu cea de-a doua fetiță, numită Arielle. Cred că atunci când începi să te gândești la ideea de a face al doilea copil, gelozia și modul în care va reacționa primul copil este primul gând care îți apare în minte și care te frământă iar și iar.
Din păcate (sau din fericire), viața cu doi copii este tare tare solicitantă și abia îți găsești timp să respiri, după cum probabil ai aflat sau vei afla și tu atunci când va apărea bebe doi. Ziua îți este împărțită între cei doi copii și programul lor zilnic, iar în rarele tale momente libere, pur și simplu nu te poți hotărî dacă să faci ceva prin casă în timpul acela, sau să dormi și tu puțin sau să mai ai și tu un timp doar pentru tine, singură.
Pentru mine este și o provocare să mai reușesc să scriu pe blog, deși subiecte am adunat o grămadă în minte, dar timpul este foarte, foarte limitat.
La această etapă, aș spune că deja am cam scăpat de gelozie, deși uneori mai răsare pe ici colo. Am născut-o pe Arielle de aproape 9 luni și deja încep să interacționeze. Adică nu se joacă chiar împreună, dar mai râd una la alta, cea mare o distrează pe cea mică și interacționează suficient cât să mai reușesc și eu să mai pregătesc masa sau să bag mașina de spălat vase. Se pupă toată ziua și se iubesc maxim una pe alta. E mai greu puțin la împărțit de jucării, dar ușor ușor învață să gestioneze tot mai bine și această situație.
Ca să fiu foarte practică și concisă, am să spun exact cum am procedat noi și ce ne-a ajutat să reușim să trecem de mult temuta gelozie. Din fericire, pot să spun că nu a fost deloc atât de rău și de greu precum mă așteptam eu, dar am și făcut niște pași concreți pentru a lupta din start împotriva ei. Mai concret, am început încă din sarcină să pregătim terenul. Iată cum:
1. În timpul sarcinii, am vorbit cu cea mare (avea 2 ani când am rămas gravidă) și i-am explicat de la bun început că mami are un bebe în burtică, i-am arătat cărți, i-am povestit despre cum bebele va ieși din burtică și se va juca cu ea, cum vor râde împreună, cum îl va pupa, cât de drăguț va fi și cum ea mă va ajuta să avem grijă de el. În primă fază, evita subiectul, se făcea că nu aude ce îi spun. O dată chiar a si încercat să dea cu palma în burtică. Apoi a început să se obișnuiască cu ideea. Am mai si avut musafiri cu bebeluși, am mai si mers în vizită la bebeluși si a început să îi placă ideea. Am început să povestim seară de seară, în orice ocazie și a început chiar să funcționeze. De fapt, a funcționat atât de bine încât nu mai avea răbdare. Îmi amintesc că mă întreba zilnic, de la 8 luni de sarcină: “Mami, când iese bebe din burtică? Da’ când vine? Când?”.
2. O altă metodă prin care am încercat să ne asigurăm că nu va fi atât de geloasă, a fost pregătirea unui cadou. Ca și cum bebele atunci când iese din burtă îi aduce un cadou. Și i-am spus cu câteva săptămâni înainte că bebele atunci când se va naște, îi va aduce un cadou special, doar pentru ea, o surpriză. Această metodă este recomandată în cazul în care copilul cel mare are sub 5 ani, deoarece după 5 ani își dă clar seama că bebele nu avea cum să îi aducă el un cadou din burtică:) Dar la cei mai micuți, funcționează foarte bine. La noi, pitica cea mare era atunci fan Minnie Mouse. Așa că, surioara ei, atunci când a ieșit din burtică i-a adus-o cadou pe Daisy de jucărie (ea o avea deja pe Minnie ca și jucărie). ”Și așa cum Minnie era bună bună prietenă cu Daisy, așa vor fi și Iunia cu Arielle”, i-am explicat noi. Atunci când am venit de la spital, am pus în coșulețul lui Arielle un ou Kinder (pe care îl vede doar în cazuri extra speciale) și jucăria Daisy. A fost extrem extrem de încântată că surioara ei i-a adus așa un cadou fain. Deci efectiv sărea în sus de entuziasm. Eu și soțul ne-am uitat zâmbind unul la altul și ne-am zis: “Am reușit!”, dar în scurt timp, urma să vedem că nu e chiar atât de ușor.
Poți citi în articolul de aici (Pregătirea primului copil pentru sosirea bebelușului ) pentru a vedea mai detaliat ceea ce am făcut exact în sarcină și cum am procedat cu cadoul și poți vedea, de asemenea și exemple de cărți pentru copii, pe care le-am folosit în proces.
3. În primele zile a fost ok. Pitica cea mare era destul de entuziasmată de cea mică, dar eu am făcut varicelă a doua zi cum am ajuns acasă de la spital și lucrurile s-au complicat nițel. Am avut probleme cu alăptarea, somnul era foarte puțin, eu eram epuizată după naștere și foarte slăbită din cauza varicelei. Nu a fost deloc situația ideală, dar am făcut ce am putut mai bine.
Ceea ce am făcut și a ajutat mult, a fost să o lăsăm pe Iunia să o pupe pe cea mică, să o ia în brațe, chiar dacă uneori a mai trezit-o. Bunicii, în general, tindeau să nu o lase să se apropie sau să o certe, atunci când încerca să meargă la ea. Însă eu și soțul am fost pe aceeași lungime de undă și chiar cu riscul de a o trezi pe cea mică, sau a o face să plângă, nu am certat-o pe Iunia când a vrut să se apropie de sora ei.
4. Noi am considerat de la început că vrem ca în primele luni să fie amândouă acasă, să nu o ducem pe cea mare la grădiniță, pentru că altfel se sudează relația între ele și altfel se apropie, decât dacă ar fi mers cea mare tot timpul la grădi. Ceea ce nu am anticipat este cât de greu de realizat va fi acest lucru pentru mine. Într-adevăr, lor le-a făcut foarte mult bine și chiar a funcționat, însă primele 3 luni de zile, în special, au fost teribile pentru mine.
După ce am scăpat eu de varicelă, a făcut cea mică, la două săptămâni de viață, iar când aproape scapase ea, a făcut-o și cea mare. Și chiar de nu ar fi fost așa, tot este tare greu în primele luni. Părerea mea este că dacă ai ajutor sau simți că poți face față, tine-i pe amândoi acasă, măcar o perioadă, ca să se obișnuiască unul cu altul, ca cel mare să nu simtă că îl îndepărtezi ca să stai cu cel mic. Dar dacă nu ai pic de ajutor sau pur și simplu simți că nu ai face față, eu zic că e ok ca cel mare să meargă la grădiniță. Varianta ideală ar fi să ai o bonă, sau bunică, sau prieteni care să mai stea cu cel mare și să te mai poți ocupa tu de bebe. Perioada aceea de început chiar contează în sudarea relației între frați, e important să vă adaptați cu toții bine la noua formulă, iar copilul cel mare să nu se simtă dat la o parte sau înlocuit.
5. Înainte de a naște eu îmi făceam planuri cum o voi lua pe Iunia să mă ajute cu bebelina, cum îi voi prezenta totul ca și cum am fi partenere și ea mă ajută să avem grijă împreună de bebe. Ei bine, lucrurile nu au stat chiar așa. Iunia voia să stau cu ea, să mă joc cu ea, să facem diverse, iar eu trebuia să stau și cu pitica cea mică, să o schimb, să îi dau să mănânce, să o adorm. Pur și simplu simțeam că amândouă trag de mine. Mă jucam cât de mult puteam cu Iunia, dar ea era obișnuită cu 100% din atenția mea, iar acum nu mai era realist ceea ce voia ea. Așa că atunci când bebelina trebuia să mănânce, chiar chiar în clipa aceea voia și Iunia să mănânce. Și făcea scandal mai rău ca Arielle. Sau când trebuia să o schimb pe cea mică, făcea și ea chiar chiar atunci caca, sau când trebuia să o culc pe cea mică, avea ea nevoie de ceva URGENT, chiar atunci. Soluția au fost activitățile pentru copii, foarte colorate și distractive (vezi exemple pe forum). Pregăteam dimineața (de pe Pinterest) unele speciale și i le printam la nevoie, ca să fie ocupată cât timp am eu grijă de bebelină sau când aceasta dormea. Uitându-mă în urmă, nu știu cum am rezistat, dar a și funcționat. S-au apropiat foarte mult și acum foarte rar mai este gelozie sau competiție între ele.
6. Un alt lucru pe care l-am făcut și pe care îl recomand este evitarea comparației între copii. De orice fel! Am evitat cât de mult am putut vorbele de genul: “De ce nu ești și tu așa cuminte ca Arielle?!” sau “Ia uite ce cuminte e surioara ta, tu de ce nu poți să fii așa?”. Acestea mi se par cele mai distructive fraze posibile. Și deși noi avem tendința să le spunem, în speranța că ne vor asculta, de fapt ceea ce facem în realitate, este că le sabotăm din start relația și cum se zice mai popular: ”băgăm râcă între copii”. Desigur că și eu sunt un om, iar câteodată îmi vine să le zic și îmi mai și scapă, dar apoi realizez imediat, îmi cer iertare și îi spun că e ok, că ea și Arielle sunt diferite și că fiecare este specială în felul ei, dar eu le iubesc pe amândouă în mod egal.
7. Ceea ce a mai ajutat enorm la noi a fost să îi arăt Iuniei cât de mult o iubește Arielle și cu cât de multă iubire și admirație se uită la ea. Atunci când Iunia tinde să fie răutăcioasă cu Arielle, am observat că la noi nu funcționează niciodată să o pedepsesc, sau să o cert că se poartă urât cu ea, ci dimpotrivă începe să gândească și mai rău, să fie și mai geloasă pe ea și să se poarte și mai urât. Dar ce topește o inimă mai mult decât iubirea? Și exact aceasta îi arăt, cât de multă iubire are surioara ei pentru ea! Și îi explic cum Arielle este bună cu ea, îi dă orice jucărie, râde la ea, îi strălucesc ochișorii doar când o zărește și o iubește enorm. Și dacă surioara ei mai mică o iubește atât de mult și este bună cu ea, ea de ce răspunde cu răutate? De fiecare dată când i-am explicat așa, și-a dat seama că greșea și că de fapt și ea o iubește pe Arielle. Pentru că inima omului răspunde cu iubire la iubire și cea a unui copil, cu atât mai mult!
Dragilor, de două luni de zile îmi doream să povestesc aceste lucruri pentru viitoarele mămici, ce așteaptă al doilea copil sau au început să se gândească la idee. Dar, zilele zboară efectiv și trec cu viteza luminii una după alta, iar și iar.
Cred că dacă vrem să evităm gelozia, trebuie în primul rând, noi părinții, să ne punem la punct principiile. Să alegem să ne iubim fiecare copil în parte diferit, dar în mod egal. Să alegem să îi vedem pe fiecare în parte și să îi iubim pentru cine sunt ei, nu pentru ceea ce visăm noi să fie ei ajungând, în felul acesta, să îi judecăm în funcție de cât de aproape sau departe sunt de “idealul nostru de copil”. Iar dacă toate acestea sunt în ordine în mintea și inima noastră, cu puțină înțelepciune și determinare, gelozia nu va fi așa un mare lucru și ceva de groază, ci va fi doar o mică etapă de adaptare.
Iarăși ce aș vrea să vă te mai sfătuiesc este să nu îl neglijezi nici pe cel mic. Nu este vina lui că s-a născut al doilea copil în familie. Eu am fost, la început, atât de preocupată să nu se simtă fetița cea mare exclusă sau dată la o parte încât făceam eforturi mari să mă joc cu ea, la sfârșitul zilei însă, ajungând să mă simt vinovată că nu petrec suficient timp și cu cea mică. Bineînțeles, că oricât ai vrea, nu te poți împărți în mod egal și nici nu trebuie. Trebuie doar să fii acolo atât cât are fiecare nevoie și vor fi zile în care unul va avea mai mare nevoie sau altul, dar e important ca amândoi să te simtă aproape, în general.
Însă, cel mai important, cu adevărat important sfat pe care i l-aș da oricui se pregătește să devină părinte pentru a doua oară este să caute ajutor. Pentru că dacă credeai că e greu cu un copil, cu doi uneori ai impresia că este imposibil. Și deși te obișnuiești, cei mici se adaptează unul cu altul, totuși ai nevoie și tu de puțin timp pentru tine, altfel când copiii vor crește, nu vei mai știi cine ești fără ei.
Și ca să concluzionez: gelozia între frați nu este ceva atât de speriat. Trebuie ca părinții să știe bine cine sunt, să nu facă favoritisme și să fie înțelepți. Rugăciunea ajută iarăși foarte mult (dacă tu crezi în Dumnezeu) pentru a reuși să gestionezi situațiile grele, pentru a putea recunoaște când greșești, dar și pentru a o putea lua de la iarăși de la capăt, zi după zi.
sursă foto: delfi de la Rua on Unsplash
#geloziaintrefrati #cumevitigeloziaintrefrati #geloziaintrecopii #geloziaintrefraticopii #cumgestionamgeloziaintrefrati #geloziasuroriimaimari #geloziaintresurori #geloziapefratelemaimic #gelozieintrefratiblog #gelozieintrecopiiblog #littlecornerofjoy #pregatirecopilpentrubebedoi #geloziaintrefratimici #geloziaintrefratiprintesaurbana #geloziaingtrefratiforum #cefacemcandaparegeloziaintrefrati #aldoileacopilgelozie #geloziealdoileacopil
