Olița, copilul încăpățânat și mama disperată: Basmul

Povestea noastră începe cu mama disperată (nu dăm nume), care pe la vârsta de 18 luni a copilului s-a gândit că ar fi bine să avem o oliță în casă, poate cumva copilul (despre care știa sigur că are o încăpățânare de fier) va vrea să mai stea din când în când pe ea și poate chiar îi va plăcea și scăpăm pe la 2 anișori de pampers. Cât optimism!

Zis și făcut. Ajunge mama dispe la Lidl și ce să vezi, săptămâna aceea aveau olițe la ofertă. Iau ei o oliță, albă cu cioc și lăbuțe verzi de rățușcă. ”Nici că puteam găsi ceva mai simpatic!”, se gândește ea bucuroasă. Ajung cu simpatica oliță acasă. Mare, mare entuziasm. Din partea mamei, evident. Copilul nici nu voia să audă. Încearcă mămica să îi explice, că este un wc mai mic, pentru copilași. Te așezi pe ea, faci pipi cum face și mami la wc, apoi te șterge mami si gaaata. După cum probabil, toate mămicile au experimentat, în general, copilul merge la toaletă cu mama, ba chiar e familiarizat cu tot procesul. De la o vârstă încolo se și oferă să îți tragă apa la wc😂 (scuzați sinceritatea!).

Ei bine, deși copilul știe tot procesul tău, nu vrea deloc să îl facă să fie și procesul lui. Rugămințile nu ajută deloc, olița zici că e însuși Satana și e aruncată într-un colț. ”Cred că e pur și simplu prea devreme” își spune mămica disperată, într-o încercare de a se consola. Așa că, olița se târăște când într-o baie, când în alta, când pe la jucării, ca piscină a păpușilor, când scăunel pentru pitică, așa încât mamei chiar i-a trecut prin cap să o arunce și cu asta basta. Dar nu a făcut-o, în speranța că se va întâmpla minunea.. într-o zi.

Lunile trec și iarăși trec și minunea nu se întâmplă. Mămica noastră se mai relaxase. Se hotărâse să lase copilul în ritmul lui, să înțeleagă el singurel și atunci precis va renunța singur la scutec. ”Daa ce bine sună. Așa voi face!” își zice ea, bucuroasă. Din păcate, relaxarea nu a ținut mult. Mămica a dat de alte mămici disperate (în alt fel, dar tot o disperare e și aia), care se lăudau că ai lor copii stau pe oliță de la 1 anișor și că e precis ceva în neregulă cu copiii care stau cu pampers până la 5 ani. Mămica noastră, în loc să ignore evenimentele de genul, a decis că e ceva în neregulă cu ea ca mamă, dacă nu reușește până la 3 ani să își scape copilul de balaurul cel rău al poveștii noastre, scutecelul.

Și de aici, au urmat luni îndelungate de chinuri și chinuri și lupte cu balaurul. ”Primul pas”, își zice ea hotărâtă, ”este desigur să mă documentez”. Și umple board-uri întregi, zeci și zeci de pinuri pe Pinterest despre antrenamentul la oliță, citește zeci de articole și de sfaturi. Hotărâtă, se gândește că trebuie să ia o oliță mai smecheră. Și caută pe toooate site-urile posibile, în toate magazinele fizice, o oliță cântătoare, cu butoane, care să încânte cumva copilul încăpățânat măcar să se așeze puțin pe ea. În mod dramatic, în toată România, nu găsește olița aceasta magică. Săptămânile treceau și treceau și ea tot nu găsea olița salvatoare. Până la urmă decide să îi ia una simplă, cu Minnie Mouse (copilul iubește rozătoarea respectivă). Ce să vezi? Din nou, în toată România, nu găsește nici a doua optiune. Să te iei cu mâinile de cap și altceva nimic! Așa că, trece la planul C, olița cu Mickey Mouse, albastră. Hotărâtă și foarte pregătită, în urma documentării temeinice, mămica disperată decide: ”De mâine începem antrenamentul la oliță!!!”. Copilul încăpățânat avea atunci 2 ani și 3 luni.