Am frici nenumărate. Și nu doar că sunt fără număr, dar cele mai multe sunt și iraționale. Nu știu dacă ai avut vreodată senzația, dar mie mi se întâmplă adesea, când intru într-o încăpere mai suspectă, eventual fără ferestre, pac, așa din neant, mă izbește un gând: ”Dacă e cutremur? Cum ies eu de aici?”. Iarăși, legat de copii. Uneori am impresia că mintea mea vede numai pericol în jur. Că aleargă pe scări.. deja îmi pot imagina un accident urât, că aleargă cu un creion ascuțit în mână, deja am și vizualizat posibila accidentare a unui ochi șamd. Frici peste frici peste frici, care nu doar că îmi fură liniștea, ci îmi dau și senzația că totul e pe mine, că eu dețin controlul lucrurilor. Dar nu îl dețin. E o minciună. Accidente se pot întâmpla tot timpul. Când nu mi se întâmplă mie, e o binecuvântare de la Dumnezeu, nu este din cauză că țin eu așa bine lucrurile sub control.
În ultima vreme, am observat două lucruri: frica are rolul de a mă chinui, de a mă împiedica să mă bucur de oameni și de situație, iar cel de-al doilea lucru pe care l-am observat este faptul că, cu cât îi permit fricii să stea în mintea mea, cu atât mai mult apar alte frici, te miri de unde.
Am citit, acum câteva luni, într-o carte, zicala aceasta: ”Înfometează-ți fricile și hrănește-ți credința” și a rămas cu mine pentru mult timp. Cu cât m-am gândit mai mult la ea, cu atât am realizat că eu procedam fix invers: eu îmi hrăneam fricile, le lăsam să facă și ”ramuri” în capul meu și îmi înfometam credința. Mi-am dat seama că, cu cât mai multă frică lăsam în capul meu, cu atât mai dese și mai înspăimântătoare deveneau gândurile mele.
La un moment dat, după ce am fost nevoită, mi-am înfruntat multe dintre frici și am ajuns la o concluzie: în viață nu trebuie să te temi de nimic, în afară de Dumnezeu. Pentru că, până la urmă, în viață trecem doar pe unde vrea El să trecem, iar fricile dispar doar înfruntându-le. Vestea bună este că odată ce fricile dispar rând pe rând, credința crește încet încet. Credința că va fi bine. Credința că Cel de Sus îți vrea binele.
Și revine și bucuria. Dacă nu mai stai cu frica unui accident când copilul aleargă, te bucuri că ai ocazia să îl vezi jucându-se și că poți râde cu el. Abia acum realizezi că frica îți fura bucuria.
Poate că nu e la toată lumea la fel, dar toți avem fricile noastre indiferent dacă suntem sau nu conștienți de ele. Eu cred că trebuie să facem eforturi să le conștientizăm (eu de exemplu mi le-am scris), apoi să le înfruntăm, să stăm să ne gândim rațional, la rece, cum ar fi dacă s-ar întâmpla cel mai groaznic scenariu, apoi să calculăm șansele să se întâmple asta (șanse care probabil vor fi foarte mici), apoi să ne facem un plan, cu pași concreți, care să ne ajute să nu se întâmple lucrul de care ne e teamă, iar apoi să alegem să credem că, chiar și dacă, în ciuda tuturor lucrurilor s-ar întâmpla ceva, Dumnezeu va avea grijă ca în final, să fie bine. Și în felul acesta ai înfruntat frica. Data viitoare când mai vine gândul îți spui că faci pași concreți ca să îl eviți și chiar de va reuși, tot va fi bine în final, cu ajutorul lui Dumnezeu. Și uite așa, nu doar că frica dispare, gândul nu va mai reapărea, dar vor fi și din ce în ce mai puține astfel de gânduri de frică. Practic tu ți-ai recondiționat creierul să gândească pozitiv, i-ai dat ”hrană” bună.
Eu cred că, mai ales în această perioadă, în care știrile sunt negative, frica e mare în general, joburile sunt pierdute, sănătatea șubrezită și viitorul nesigur, ei bine, mai ales în această perioadă avem nevoie să ne înfuntăm și să ne înfometăm fricile.
Așadar, dacă nu reușești să te bucuri, ci te îngrijorezi constant, sfatul meu e să cauți frica. Să o țintuiești și să o înfrunți. Pentru că frica fură bucuria. Și nu vorbesc din cărți, ci din experiență. Cu cât lași gânduri de frică în mintea ta, cu atât ele se îngrămădesc și mai mult. Înfruntă fiecare frică, bucură-te de viață și teme-te doar de Dumnezeu.
