“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. Aici se vindecă setea de mântuire şi dacă ţi-ai sângerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut. Uite, e seară. Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte.”
Lucian Blaga
După o amiază aglomerată, agitată și alergată prin Lidl, când după cumpărături, când după copil, ajung în sfârșit acasă. Mă dau jos din mașină, închid porțile și privesc în zare. Un apus spectaculos în culori roșiatice, care se îmbină cu verdele câmpului din spatele casei mele. Trag aer adânc în piept. Expir ușor ca și cum aș vrea să îl păstrez în plămâni cât mai mult. Un aer curat și puternic, de parcă pot mirosi natura. Zâmbesc. Ce se aude? Nimic, chiar nimic. Pot să aud Liniștea! Viața la sat. Cu nimic nu aș schimba-o.
Ok, satul despre care povestesc nu este unul cocoțat în vârf de munte, nu e nici măcar pe vreun deal mai abătut. E un sat vecin cu aglomerația Capitalei. Și deși e atât de aproape de agitație, parcă atunci când intru pe poartă, intru într-un alt tărâm, ca și cum trec o barieră invizibilă și instant lumea încetinește, ritmul se domolește, iar timpul curge mai încet.
Și iubesc să locuiesc la sat, deși este, de fapt, o simbioză între viața la țară și cea de la oraș. Nu sunt nici țăranul clasic, ce are o găină, două, în curte, dar nici orășeanul agitat din buricul târgului. Am liniștea asurzitoare și verdele crud al naturii, la doi pași de zumzetul asurzitor și freamătul continuu al celui mai mare oraș din țară. Best of both worlds, nu?
Îmi place să merg la piață și să găsesc cireșe crescute în grădina sătenilor, îmi place să merg în sat și să văd agitația de dimineață, în care fiecare dă cumva de un cunoscut cu care se oprește puțin de vorbă. Îmi place când ajung în cămăruța ce găzduiește poșta satului și sunt întâmpinată cu un zâmbet cald. Îmi place că și acolo oamenii se întâlnesc și se opresc la povești. Și îmi place mult să văd cum merg la
pas copiii, mici și mari, cu ghiozdanele în spate, veseli către școală.
Da, e o variantă idealistă a satului. Eu sunt idealistă. Omit să spun și dezavantaje precum distanța până în centrul capitalei, precum cârciuma tradițională cu mici și bere din sat și precum drumurile proaste de pe “ulițe”. De fapt, le omit intenționat. Pentru că nici măcar nu le văd, de cele mai multe ori, fermecată fiind de frumusețea vieții la sat, pe care nu aș schimba-o, nici în ruptul capului, cu labirintul haotic de beton, din oraș.
Dar asta sunt doar eu și idealismul meu. Tu ce preferi? Acțiunea, agitația și freamătul orașului sau liniștea domoală și verdele crud al naturii?
