Înc-o treaptă și-nc-o treaptă și-nc-o treaptă.. și-am ajuns. Hopa sus! Iau telecomanda în mână si țin apăsat pe “ON”. Pornește, cu un clinchet, o briză de aer rece, direct din aparatul de aer condiționat. Fug în cameră si trag draperiile. Dintr-o dată, camera devine întunecată si răcoroasă. Mă ia somnul. Zic, pe cât de ferm pot: “Iunia hai la somnic!”. Ea se uita lung la mine și o cere pe suzi (aka suzeta), apoi mă ia de mână și mă împinge ușor, să mă întind în patul ei. După ce este sigură că m-am așezat eu bine, vine ușor, ca o pisicuță și se pune lângă mine, lipsindu-și căpșorul de fața mea. Îmi zic, în mintea mea: “ce bine că am venit în cameră cu 15 mai devreme ca să avem timp de giugiulit”. Și încep să o gâdil și să ne jucăm. La un moment dat, negociem, printre momentele de joacă, schimbarea scutecului și îmbrăcarea pijamalelor. Când, în sfârșit, este gata de nani, întinde mâinile să o iau în brațe. Încerc să o țin strâns strâns și să mă bucur de clipa prezentă, la intensitate maximă. Clipa se dovedește a fi chiar o clipă. După vreo două secunde, bebelușul meu ceva mai măricel, mă împinge cu mâinile și se smucește rapid din îmbrățisarea mea. O iau înapoi și o pup, în timp ce ea încearcă să se elibereze, apoi mă întind pe pat, cu ea așezată pe mine și îi spun: “Iunia, lasă-mă să te giugiulesc și eu.. nu mai ții minte, când erai mică ce dormeai toată ziua cu capul pe pieptul meu?”. Evident răspunsul ei este o smucitură urmată de o fugă și un rânjet victorios de genul: “haahaaa m-am eliberat din brațele tale”.
O pun apoi la culcare, dându-i un pupic și spunându-i că o iubesc și mă duc jos. Coborând scările, mă încearcă un sentiment interesant, cum nu am mai simțit până acum. Sunt tristă că bebele meu a devenit independent, că s-au dus zilele când plângea pentru că voia să doarmă pe pieptul meu, că s-au dus zilele când o legănam să adoarmă, că s-au sfârșit zilele când tot ce voia era să stea la mami în brațe. Mă așez pe canapea și mă gândesc: “Ce ironic! Atunci consideram asta o povară, dar acum mi se pare o binecuvântare”. În primele luni de bebelușie, atunci când Iunia voia doar în brațe, în care legănam la ea până mă dureau brațele, în care găteam cu ea în portbebe, mă simțeam împovărată, prizoniera bebelușului. Mă uitam în jur și mă gândeam că nu reușesc să fac curat, mă întrebam ce o să mănânc azi, dacă voi reuși sau nu să gătesc. Credeam că nu fac nimic toată ziua, că nu mai am viață proprie și valoare, ci exist doar pentru a căra, hrăni și susține suflețelul acesta care e mereu și mereu atașat de mine. O luam în brațe cu un oftat teribil, gândindu-mă că iarăși va fi o zi în care nu voi reuși să fac nimic, o zi pierdută. Dar ce puțin știam.. Nu-mi dădeam seama că timpul acela nu era unul pierdut, ci unul investit. Nu-mi dădeam seama că va zbura într-o clipă. Nu-mi dădeam seama ce prețioasă era o zi în care dormea strâns lipită de mine. Nu m-am gândit că va veni o zi în care se va smuci din brațele mele și că eu voi fi aia care să fug după ea, să mă ia și pe mine în brațele ei micuțe. Nu m-am gândit că voi muri de dragul zilelor când tot ce făceam era să o țin strâns în brațe. Nu m-am gândit decât ce groaznic este că sunt blocată în etapa bebelușiei, când eu aștept să facem activități, să povestim și să ne jucăm împreună. Am și acum zile în care nu reușesc să fac mare lucru, nu pentru că ar mai vrea în brațe (Doamne ferește de așa ceva), ci pentru că vrea să ne jucăm. Vrea să las totul și să fiu doar a ei. Vrea toată atenția mea, să facem bau, să ne jucăm cu lego sau să alergăm prin curte. Și mă uit la ea și mă uit și la vasele nespălate din chiuvetă și iarăși mă uit la ea și apoi la podeaua plină de chestii, de mâncare, de nămol adus din curte și de jucării împrăștiate peste tot și tind să o ignor. Tind să fug la vase, tind să mă simt descurajată că nu reușesc nicidecum să am și eu casa curată. Normal că e așa, când eu trebuie să stau cu ea toată ziua. Dar azi.. azi aleg să las vasele nespălate în chiuvetă, azi aleg să las podeaua murdară și să fug afară la joacă. Azi aleg să mă bucur de clipă. Aleg să mă bucur de clipa aceea de numai 2 secunde în care stă în brațele mele, aleg să îmi întipăresc în minte zâmbetul ei ștrengar cu păstrungă și aleg să mă uit fix în ochii ei și să îi spun că o iubesc. Pentru că azi e scurt.. mult prea scurt.
