Mă regăsesc pe trotuar, undeva între Unirii și Universitate mergând spre parcarea în care am lăsat mașina, alături de niște prieteni, soțul meu și bineînțeles a noastră ștrengăriță, Iunia. Pitica e încântată de centrul animat și plin de viață al Bucureștiului și mai ales de pătrățelele de pe trotuar (aka plăcile alea din beton). Sare dintr-o pătrățică în alta, râzând non-stop și împiedicându-se din când în când. Ușor ușor se plictisește. O văd cum se uită în stânga, apoi se uită în dreapta, încercând probabil să găsească o alta distracție. Dintr-o dată o zbughește la fugă direct spre stradă. Se oprește brusc în gărduțul de protecție ce desparte trotuarul de strada mega saturată de mașini ce gonesc cu viteză. Până să apuce ea să se strecoare printre gratiile gărdulețului, soțul o prinde repede de mână și încearcă să îi explice că acolo sunt mașini și dacă mergem acolo ne lovesc și facem buba. Nici pomeneală să renunțe. Se încăpățânează și mai tare să meargă în stradă. Până la urmă, o luăm pe sus cu tot cu țipete, plânsete și lovituri din mâini și din picioare. Se liniștește și merge lângă noi, pe marginea opusă de stradă. Deodată, văd că avansează ușor ușor. O pătratică mai la dreapta, încă una puțin mai la dreapta și tot așa. Îi fac semn soțului, care încearcă să o țină de mânuță. Piticotul se smucește și ajunge iarăși lângă gărduț. Tot încearcă soțul să o ia de mână, ea își tot trage mâna înapoi, se pune în fund și începe să urle. Soțul tot încearcă să o ridice să o ia de mânuță. Scandal maxim și multă dramă. Și pentru că orice scandal atrage audiență, observ că se oprește o doamnă lângă noi cu o față așa indignată, ce arăta pregătită să scoată telefonul și să îl raporteze pe soț la Protecția Copilului, mai ales că pitica avea și cucuiul de după cățăratul săptămânal, direct în frunte. Intervin frumos și o iau pe Iunia în brațe cu urletele de rigoare, iar doamna respectivă rămâne uitându-se după noi. Acum nu știu ce o fi gândit de fapt, dar de bine nu prea cred că era:) După incidentul acesta am stat și m-am gândit că generația noastră are o fobie de plâns. Le dăm orice copiilor, îi lăsam în fața ecranelor, îi umflăm de dulciuri, doar doar să nu plângă. Dacă auzim un copil plângând, imediat catalogăm părinții respectivi ori ca incompetenți, ori ca abuzatori. Dar ce te faci atunci când e nevoie ca un copil să plângă? Ce te faci atunci când fuge în stradă, când pune mâna la priză, când vrea telefonul sau cuțitul? Nu mă înțelege greșit. Nu sunt de acord cu lăsatul bebelușilor să plângă. Am fost dintotdeauna și continui să fiu împotriva metodei “cry it out” (citește mai multe aici ), deoarece un bebeluș plânge pentru că are o nevoie. Plânsul este singurul lui mod de comunicare. El nu știe încă ce e răsfățul și că poate folosi plânsul în acest mod. El plânge pentru că are un disconfort, o nevoie și nu poate spune altfel. Însă după 1 an-1 an și jumătate, deja nu mai vorbim de bebeluși, ci de copii. Copii care au învățat că pot șantaja cu plânsul lor și îi pot face pe cei din jur să acționeze exact așa cum vor ei. Am scris, acum ceva timp, un articol despre “Săptămânile minune”, atunci când se dezvoltă anumite abilitați psihice ale copilului și la ultima (aproximativ 15 luni ale copilului), specialiștii spun că deja copilul face conexiuni de răsfăț (adică înțelege ce trebuie să facă pentru a primi ceea ce vrea). Poți citi articolul integral aici . Eu cred că sunt situații în care nu este doar ok, ci este chiar necesar să lași copilul să plângă (repet: copilul, nu bebelușul) și voi da exemplul cel mai întâlnit la noi și anume: telefonul. Pentru că îl folosesc zilnic și ea îl vede la mine, este imposibil să nu ia contact cu el. Încerc, în cea mai mare parte a timpului, să îl țin undeva sus, unde nu poate ajunge la el, dar când mai primesc o notificare sau un telefon, tot dăm piept cu el. De asemenea, la drumuri lungi iarăși îl mai primește după ce am epuizat toate celelalte variante (vezi aici ), însă sunt ocazii rare. Dar pentru că este atât de adictiv, devine agresivă atunci când i-l iau. În fiecare dimineață (după ce termin eu de scrollat🙈) avem o luptă pentru a pune telefonul la locul lui de sus și a nu ajunge în mânuțele ei. Cum l-am luat și l-am pus sus, parcă se dezlănțuie iadul pe pământ. Se pune pe jos și începe să dea din mâini și din picioare și plânge cu lacrimi și suspine, de mă și sperii dacă nu cumva o durea-o ceva. Imediat ce îi arăt o idee de joacă se calmează și îmi revin și eu, constatând că nu era o nevoie reală, ci un plâns de: “vreau telefonul! Acum!”. Mai sunt și alte situații de genul acesta: dulciurile, obiectele și situațiile periculoase sau pur simplu lipsa răbdării etc.
M-am săturat, însă, de câte ori am auzit părinți care susțin sus și tare să nu lăsăm copiii să plângă, să nu le spunem nu copiilor, să nu îi spui copilului că nu are voie. Pe bune?! Și atunci ce fac? Îl las cât vrea el (toată ziua) la telefon? Îl îndop cu dulciuri, riscându-i sănătatea? Îl las să facă orice vrea, oricând vrea, că doar nu trebuie să îi spun nu, ca nu cumva să plângă copilul? Părerea mea este că aceasta este calea cea mai sigură de a creste un copil răsfătat, care crede că totul i se cuvine. Normal, dacă a primit totul și niciodată nu i s-a spus că NU poate primi ceva. Repet. a treia oară, vorbim de copii care înțeleg, nu de bebeluși. Copiii, de la 15 luni încolo, înțeleg exact ce fac atunci când se tăvălesc pe jos în magazin cerând te miri ce. Înțeleg perfect și speră să reușească să te șantajeze:) Am avut o experiența tare urâtă în IKEA. Așteptam să încarce soțul cumpărăturile în mașină și pentru că afară era frig, am stat cu Iunia la joculețele acelea pe care le au ei amenajate pentru copii, la ieșirea din magazin. Acolo mai era o fetiță cu tatăl ei. Iunia era ceva mai mititică și fetița respectivă cred că avea în jur de 4-5 ani. Dintr-o dată, fetița respectivă, a început să se “joace” cu Iunia, scuipând-o. Mi-a picat fața! Pentru că era sezonul răcelilor, mă și gândeam cam câți germeni va lua Iunia pe mm pătrat de scuipat. Face fetița aceasta așa o dată. Eu indignată, mă uit la tatăl ei. El nimic. A doua oară când face fetița așa, mă uit foarte insistent la tatăl ei, sperând că îi va spune ceva. El, din nou, nimic. A treia oară, îi spun frumos fetiței, să nu se mai joace așa cu Iunia că e mititică și nu e ok să o scuipe așa. Am întrebat-o “Ok?”, după care ea a dat din cap și eu i-am spus “Mulțumesc!”. Apoi tatăl ei i-a spus că trebuie să plece și se ruga de ea să vină cu el. Ea a făcut crize, a urlat, scandal, tot tacâmul. El, mai avea un pic și se punea în genunchi (la propriu!). Până la urmă a convins-o mituind-o cu ceva dulce. Sincer, am respirat ușurată când au plecat. Nu mă puteam ocupa de propriul copil pentru că trebuia să mă ocup de cei din jur. Din punctul meu de vedere, a fost o experiență tare urâtă, din care am ieșit cu fetița scuipată pe față, pentru că există părinți care nu i-au spus niciodată “nu” sau “nu e voie”, copilului lor. Păi ce simplu ar fi atunci să fii părinte, dacă nu ar trebui să îți educi copiii, nu? Ai fi doar.. supraveghetor și copilul ar fi șeful. Eu îmi doresc altceva. Îmi doresc să cresc un copil fain, dar care să știe că există limite și există reguli. Îmi doresc să cresc un copil care să nu fie preocupat doar de propria persoană răsfățată, ci să îi pese de cei din jur și de nevoile lor, nu doar de ceea ce VREA EA. Și pentru asta e nevoie să îi spun “nu” , e nevoie să o las să plângă după telefon, e nevoie să învețe să asculte și aibă încredere în părinții ei, că nu îi spun “nu” nejustificat, ci poate, mai târziu va ajunge să le mulțumească (sper!). Și da.. presupun că sunt contra curentului.. presupun că e posibil să fie “călcată în picioare” de alții crescuți după alte principii. Dar prefer să o învăț să iubească oamenii și să îi pese de ei, chiar dacă sunt răi, pentru că dragostea este ceea ce schimbă lumea. P.s.: Și pentru că tot sunt la modă protestele în țara noastră, nu crezi că o altfel de educație este singurul lucru ce poate schimba societatea? Nu sunt corupții, oameni care se gândesc că legile nu li se aplica lor? Oameni cărora nu li s-au pus limite? Oameni obișnuiți să privească doar la ei înșiși și la NIMENI altcineva? Oameni care nu acceptă un “nu e voie”? Hai să medităm puțin la asta și poate, doar poate, vom schimba generația următoare!
