Stau pe canapea de mai bine de jumătate de oră cu telefonul în mână, deschis în “Notițe”, holbându-mă când la fila goală din telefon pe care ar trebui să scriu articolul, când la covorul din fața mea, plin cu jucării, piese de lego, creioane de colorat, acuarele, ba chiar și un umeraș aruncat. Sunt sigură că dacă mă uit mai bine pot găsi o mulțime de lucruri împrăștiate pe covorul ăsta.
Tot amân de cam o lună să scriu articolul. Pur și simplu nu m-am simțit în stare. Și am tot sperat că va veni și o perioadă mai “specială”, o perioadă în care să fiu super bucuroasă și energizată de faptul că sunt doar mămică și să iasă un super articol. Dar a tot, tot întârziat. Zilele trec una după alta, unele mai repede, altele mai greu, dar nu se deosebesc foarte mult una de alta. Rutina e cam aceeași. Nu pot spune că am o viață exuberantă. Nu mă pot compara cu cineva care povestește pe blog despre ce călătorii faine face și ce locuri noi și aventuri trăiește zilnic. La mine arată cam la fel toate zilele. Realizez abia când se apropie ziua de naștere a Iuniei că a mai trecut un an. Uitându-mă în urmă, nu mi se pare că am realizat ceva semnificativ, ceva măsurabil, cuantificabil. Probabil am spălat câteva zeci de vase, rufe, am curățat canapeaua de câteva ori bune și am șters pe jos de câteva sute de ori după Iunia, doar anul trecut. M-am și plimbat puțin mai mult decât anul trecut, am scris câteva zeci de articole pe blog și am smuls și câteva sute de buruieni din mica mea grădină. Uitându-mă în urmă, zilele în sine, nu au fost extraordinare, nimic special nu s-a întâmplat în marea lor majoritate. S-au scurs una după alta, fiecare mai monotonă ca precedenta. Și cred că exact asta încerc să fac cu blogul, să sparg monotonia, să las ceva în urmă, ceva pe care să îl pot număra la sfârșitul anului și care să mă facă să mă simt bine despre mine însămi, că uite domn’e, am realizat și eu ceva! Nu am stat degeaba, doar așa cu copilul acasă! Și iluzia pe care tind să o cred este că cel mai important lucru pe care îl fac eu este să fiu bloggeriță, nu mămică. Iar atunci când mă întreabă lumea cu ce mă ocup, pot răspunde mândră, că scriu.
Dar.. adevărul e că deși casa e mereu întoarsă cu susul în jos, eu sunt ciufulită și în haine de casă, nu văd locuri noi, splendide, în fiecare zi, nu încerc ceva nou zilnic și viața mea este la polul opus de a fi glamorous, este totuși o viață împlinitoare. Și doar uitându-mă în urmă, la anul trecut, îmi dau seama că zilele pe care le credeam monotone și comune, constituie de fapt, o perioadă extraordinară din viața mea, perioada când pun bazele educației și caracterului copilului meu. Însă, văd că ne prinde pe cele mai multe dintre noi, ideea că să fii doar mămică, pur și simplu, nu-i suficient. Încercăm să ne înscriem în diverse MLM-uri, să ne facem propriile afaceri, să ne transformăm hobby-urile în afaceri, să scriem pe blog, să muncim oricât e nevoie, ca să nu fim considerate “doar mame”. Nu e rău să ai hobby-uri, afacerea ta, sau să fii într-un MLM, să faci un ban în plus. Însă, dacă aceasta este identitatea ta și atunci când ești întrebată cine ești tu și ce faci cu viața ta, tu nici nu stai pe gânduri răspunzând: “scriu pe blog!”.. s-ar putea să fie o problemă. De ce? Pentru că susții și mai departe ideea că a fi mamă și soție nu e ceva important, ci e ceva secundar.
În ceea ce mă privește, încerc să fiu întâi mamă și-apoi bloggeriță. Încerc să las telefonul deoparte și să mă joc, să o îngrijesc și să o educ pe Iunia. Iar blogul va trăi din resturile timpului meu cu ea, nu ea va primi resturile timpului meu de la blog.
Cred că am avut fiecare momentele noastre când am împins limitele, când am lăsat copilul să facă ce o vrea că noi avem de răspuns la un mesaj super important sau o “urgență” de rezolvat la lucru. Și se întâmplă, nu vreau nici să cădem într-o anumită extremă. Problema e cu ce frecvență se întâmplă. E un obicei sau o excepție? Ce vreau să spun? Momentele pe care le trăiești acum, cât copiii tăi sunt mici, sunt de fapt extraordinare. Nu le vei mai trăi niciodată. Nu se vor mai întoarce oricât le-ai chema. E ok să fii doar mămică. E ok ca prioritatea ta să fie copilul. Hai să nu ne lăsăm păcălite de minciuna societății, care ne spune că nu ești bună de nimic dacă nu îți dai și sufletul pentru carieră. Adevărul este că, să crești un copil, e un job full time. Hai să nu îi mai creștem folosind resturile timpului nostru.
