Seara, la cină. Pitica tot aleargă, eu după ea: “Hai hai că trebuie să mâncăm”. Linguriță după linguriță după linguriță. Câteodată se oprește să mai râdă sau să se joace cu mâncarea. Eu, impacientată, pufnesc: “Hai odată Iunia, mănâncă!”.
Se termină în sfârșit cina. Îi spun pe un ton ferm că acum este timpul de nani. Ea nu și nu. Aleargă, își caută te miri ce jucării, ba ar mai mânca ceva, ba ar mai bea niște apă, ba s-ar spăla de 10 ori, toate acestea exact când trebuie să meargă la somn, nici mai devreme, nici mai târziu. Cu chiu cu vai, reușim să ajungem și în camera ei. Iarăși alearg prin cameră după ea, ca să o putem schimba în pijamale. Mă uit stresată la ceas. “Am depășit și în seara asta ora de culcare”, îmi spun oftând din greu. Și devin și mai irascibilă. Pitica, în schimb se zbenguie prin toată camera, încercând să se joace cu toate jucăriile pe care nici nu le-a băgat în seamă astăzi. Ne uităm pe cărticele ei. Ea ar savura fiecare pagină, ar analiza fiecare gest al fiecărui personaj din carte. Dacă personajul se încruntă, se încruntă și ea, dacă arată cu degetul, la fel face și ea. Zici că luăm cursuri de actorie, nu că ne uităm pe o carte de copii. Deja devin exasperată. Mă uit din nou la ceas și observ că s-a făcut chiar târziu. Încerc să grăbesc procesul. Dau eu mai repede paginile, explic repede repede ce se întâmplă, abia reușind să trag aer în piept. Urmează a doua cărticică. Merg și mai repede. Pac pac și gata am “rezolvat-o” și pe asta. Apoi tati îi citește povestea. Chiar înainte de a începe îi spun: “Mai scurteaz-o puțin că uite ce târziu s-a făcut!”. Tati, evident mă ascultă. Terminăm repede și cu povestea. Apoi urmează rugăciunea. Ne rugăm nerăbdători, ca să o punem repede în pat. Bineînțeles că ea mai încearcă. Mai cere apă, mai cere de mâncare, sau chiar.. face caca. Într-un final, reușim însă, să o punem în pat, la nani. Respir ușurată ca și cum aș fi trecut triumfătoare cea mai mare încercare a zilei și cobor în living. Și deși abia am așteptat momentul acesta, când ea doarme, să pot și eu să mă relaxez puțin, am totuși un nod în gât, care nu mă lasă în pace. Stau și mă gândesc: “De ce oare m-am grăbit așa?”. Am grăbit-o și pe ea, și pe soț și m-am grăbit și eu. Am trecut prin cină, prin schimbatul în pijamale, prin toată rutina noastră de seară, ca un fulger pe care abia reușești să îl prinzi cu coada ochiului. Timpul trece și așa foarte repede. De ce să îl grăbesc și mai tare? De ce să nu mă bucur de fiecare seară și fiecare etapă din rutina noastră bine pusă la punct? Și ce dacă am mai răsfoit cărțile de zeci de ori? Și ce dacă depășim ora de culcare cu 15-20 de minute? Și ce dacă trage de timp? Nu va fi întotdeauna mică. Nu va mai face orice ca să petreacă mai mult timp cu noi. Nu vom mai fi persoanele ei preferate din întreaga lume, după ce va mai crește. Și regret. Regret că m-am grăbit și nu am stat la masă, să râd cu ea. Regret că nu m-am strâmbat la fiecare pagină din cărticica ei și nu m-am bucurat la fiecare grimasă a ei. Regret că am grăbit povestea. Aș fi vrut să stăm să o citim, ba chiar să o și comentăm. Voi încerca să nu mai alerg timpul, mâine. Astăzi însă, s-a dus și nu se mai întoarce. Sunt nenumărate momente în care simt că mă lovește realitatea din plin, ca un tren pe care îl vezi venind în fața ta aproape si mai aproape și știi că te va lovi, dar nu te poți mișca, nu îți poți lua ochii de la lumina orbitoare ce vine spre tine și care te ține paralizată. Sunt acele momente în care realizez că a crescut. Că îmi dă mânuța când trecem strada, că stă în coșul de cumpărături, ba chiar cere să o urcăm în el, că este o domnișoară care înțelege normele sociale și nu se mai aruncă în mijlocul magazinului, bătând din mâini și din picioare, când i se spune că nu putem desface ambalajul acum și aici. Și rămân..cu gura căscată. Pentru că timpul trece repede, prea repede. Și e și de bine, dar e și de rău. Când s-a întâmplat asta? Când a crescut? Când am ajuns la o cu totul altă etapă? Și cum de am realizat abia acum? Așa că, aleg să iau fiecare zi pe rând. Să mă bucur de fiecare moment. Să râd la cină și la toate încercările ei de a ocoli ora de somn. Și aleg sa mă bucur de momentele frumoase de azi. Pentru că azi are un sfârșit și apoi nu se mai întoarce niciodată la mine.
