Cine îmi spune cine sunt

Când eram copil, tot ce îmi doream în viața asta era să fiu blondă cu ochii albaștri, așa cum vedeam pe la televizor, în toate reclamele. Și nu voiam orice blond. Din ăla deschis. Iar ochii, albastru ca oceanul. Direct din țările nordice să arăt. Eram supărată pe Dumnezeu că m-a făcut brunetă cu ochii negri. Cum a putut să îmi facă una ca asta?

Apoi am aflat eu că după ce mori mergi în Rai sau în.. iad. Bineînțeles gândeam pozitiv, deci eu ajung în rai. “Eh, atunci” îmi ziceam în mintea mea “când o să ajung în rai o să îl rog pe Dumnezeu să mă facă blondă cu ochii albaștri. E clar că a făcut o greșeală și trebuie să o îndrepte!”

Ulterior, am mai crescut, l-am cunoscut mai bine pe Dumnezeu și am acceptat cine sunt și cum arăt. Și nu am acceptat resemnată, ci cu bucurie. A început să îmi placă cum arăt, să mă bucur de părul meu bogat și de ochii negri migdalați.

Dar mi-am schimbat focusul pentru aceasta. Nu mi-am mai luat modelele din reclame, din reviste glossy, ci din viață, de lângă mine. Femei pe care producătorii reclamelor nici nu le-ar băga în seamă, dar care sunt deosebite, cu teamă de Dumnezeu, cu ochi blânzi, cu bunătate și compasiune în inimă, care își cresc copiii într-un mod extraordinar de frumos, care își știu bine prioritățile în viață și nu se lasă înșelate de fiecare nou trend.

Mi-am dat seama că este foarte important să am grijă cu ce îmi alimentez mintea și ce modele îmi aleg în viață. Un exemplu foarte concludent, în viața multora dintre noi, este greutatea. Ești împroșcată cu “modele”, cum trebuie să arăți, cât să scrie pe cântar, cum să stea hainele pe tine. Nu contează care e genetica ta, nu contează ce conformație a corpului ai, nu contează că ai născut doi copii, contează să arăți într-un anumit fel. Dacă nu te conformezi, ei bine, nu ești suficient de bună. Asta ți se transmite pe absolut toate căile posibile. Te duci la magazin și orice probezi îți vine groaznic. Ba îți iese burta, ba soldurile, ba ești prea lată în spate. Ai zice că hainele astea nu sunt făcute pentru oameni normali. Și așa este. Majoritatea hainelor sunt produse doar pentru o mic procent de oameni, care sunt, în mod natural, slabi. Restul, trebuie să aspirăm, să ne conformăm, să ne chinuim, ca să încăpăpem în hainele alea.

Și aceste lucruri ne sunt transmise pe orice cale posibilă, iar multe dintre noi facem eforturi supraomenești ca să slăbim. Și ne simțim mai puțin frumoase, mai puțin valoroase, dacă suntem mai plinuțe. Am vrea ca imediat cum am născut, pac, să revenim la forma inițială, ca un jeleu ce își reface imediat forma după ce a fost eliberat din strânsoare. Dar cum nu este posibil, mărim perioada. Ne propunem ca în x luni să slăbim, să ajungem la greutatea dorită. Și muncim pentru asta. Dietă, sport, stres, rugăciuni, tot ce se poate. Facem o prioritate din asta. Ne facem timp. Depunem efort.

Și ce spune Biblia despre asta? Spune că nu ar trebui să ne conformăm modelului oferit de lumea acestui secol (parafrazare a versetului 2 din cartea Romani) și mai spune că frumusețea unei femei nu ar trebui să stea în împodobirea exterioară, ci în omul din interiorul nostru (1 Petru capitolul 3).

Sunt sigură că multe dintre noi știm aceste lucruri. Nu ne îmbrăcăm indecent, ca să atragem atenția, nu ne punem bijuterii sofisticate ca să ne simțim mai prețioase și nu ne machiem strident, ca să ne simțim mai deosebite. Dar eu personal,nu cunosc nici măcar o singură femeie, oricât ar fi de slabă, care să nu vrea să mai slăbească măcar 1-2kg, sau care să nu creadă că are soldurile prea mari, o burtă ca de gravidă sau vergeturi care îi sâcâie înfățișarea.

Nu este un subiect ușor pentru mine. Nici măcar nu am vrut să scriu despre asta și în niciun caz să încep categoria “eu și Dumnezeu” cu un articol de acest gen. Dar am simțit că trebuie să îl scriu. Nu am avut liniște până ce nu m-am apucat de scris. Este un subiect foarte personal. Și eu mă lupt mult, în acest domeniu. După ce am născut-o pe Arielle îmi era groază să mă uit în oglindă. Mi se părea că am o burtă imensă și eram umflată pe toate părțile. Ca să mă simt mai bine și să găsesc o soluție, căutam haine. Și stăteam toată ziua pe site-urile de haine, ca să găsesc acea ținută perfectă, care îmi va ascunde toate defectele și mă va face frumoasă, din nou. Însă așa ceva nu există, iar problema mea era, în mod clar, mult mai adâncă. Era o problemă de identitate. Mă defineam după cum arăt. Sunt slabă, deci sunt frumoasă. Sunt plinuță, deci nu sunt așa frumoasă.

Eu cred că ceea ce scrie acolo în versetele 3 și 4 din 1 Petru, în zilele noastre are legătură cu silueta. Pentru că ce este valoros în zilele noastre, este să fii slabă, să tinzi către fotomodelele văzute peste tot. Nu te “împodobești” în niciun fel, dar faci eforturi supraomenești ca să nu îți mai iasă burta prin rochiță.

Nu mă înțelege greșit, nu spun că nu e ok să ai grijă de tine, de corpul tău. Dimpotrivă, așa cum ai grijă de casă și de copii, e important să ai grijă de tine. Ci spun să nu îți iei identitatea din cum arăți. Să nu crezi despre tine că ești doar ce se vede în exterior. Cum ai slăbit un kilogram, gata ești mai frumoasă și mai valoroasă. Cum ai pus un kilogram, oficial nu mai ești așa faină. Adevărul este că valorile lui Dumnezeu nici nu menționează înfățișarea. Dumnezeu ne-a creat pe toate frumoase. Unele blonde, altele șatene și altele brunete. Avem diferite caracteristici faciale și diferite conformații ale corpului. Unele avem solduri mari, altele înguste. Unele suntem înalte, altele suntem scunde. Dar Dumnezeu nu a dat o definiție de genul: “Cele înalte și slabe sunt frumoase, restul urâte”, ci Dumnezeu a spus că frumusețea stă în interior, “într-un spirit blând și liniștit, care este prețios înaintea Domnului” (1 Petru 3:4). Dumnezeu ne-a creat frumoase și valoroase pe toate, chiar dacă nu ne încadrăm în ceea ce este “cool” pe Instagram astăzi.

Este o linie foarte fină între a avea grijă de tine și între a-ți lua identitatea din modul în care arăți și este o limită foarte personală. Fiecare dintre noi știm când am depășit-o și când nu. Aș vrea în continuare să listez niște întrebări pe care eu mi le pun constant, mai ales când simt că am trecut linia și tind să mă evaluez doar în funcție de înfățișarea exterioară:

1. Când mă uit la alte femei, le consider mai urâte sau mai puțin valoroase, mai puțin importante, dacă sunt mai grăsuțe? Pe cele slabe le consider mai cool și tind să le admir, uneori în ciuda defectelor evidente de caracter?

2. Tind să mă compar constant cu alte femei, într-un mod nesănătos, în ceea ce privește greutatea?

3. Fac eforturi extrem de mari, timp alocat, bani mulți pe care poate nici nu mi-i permit, ca să arăt într-un anumit fel?

4. Sacrific timpul petrecut cu Dumnezeu sau tind să “o las mai moale” din cauza preocupării mele de a arăta bine?

5. Încerc să compensez prin haine, machiaj sau accesorii, ceea ce consider eu a fi “defecte exterioare”?

Și pentru că acest articol a izvorât din frământările mele personale, vreau să propun și câteva idei, care m-au ajutat pe mine în a le gestiona:

1. Am început să am mare grijă cu ce îmi hrănesc mintea. Pentru că ceea ce asimilez, aceea voi și scoate în gândirea și în purtarea mea. Nu mai stau pe social media. În general intru doar ca să postez pe blog sau pe grup. Ocolesc site-urile de haine. Când am ceva de cumpărat îmi fac o listă bine-definită și caut specific doar ceea ce am nevoie. Nu mai intru să îmi ”clătesc ochii” sau să mai văd ofertele. Aceasta nu m-a dus decât la bani cheltuiți aiurea pe o ”fericire” de moment. A rezultat un dulap plin cu haine și o femeie care niciodată nu are în ce să se îmbrace. Pe scurt, tot în căutarea împlinirii. Până am spus stop acestei practici. Apoi mi-am selectat bine conținutul pe care îl consum. Urmăresc doar anumite bloguri ale unor femei pe care le admir și doar unele site-uri care mi se pare că au conținut valoros.

2. Timpul zilnic cu Dumnezeu este non-negociabil. Mi-am dat seama că dacă nu îl am, sunt ca o mașină fără benzină. Îmi e mult mai ușor să îmi caut identitatea în alte părți, sunt mult mai țâfnoasă, mai puțin focusată și productivă. Chiar dacă nu e timpul acela standard, ci printre picături, e important să fie.

3. Evit comparația. De orice fel. Când încep, în mintea mea, să mă compar cu alte femei, am învățat să pun stop imediat cum conștientizez gândul și să îmi amintesc adevărul că Dumnezeu m-a creat în modul în care sunt, că El știe mai bine și că fiecare dintre noi avem propria noastră cale în viață, care nu seamănă cu a niciunei alte femei.

Subliniez din nou, nu e vorba de a nu te îngiji, ci de a fi atât de preocupată de exterior, încât îți aliniezi prioritățile în viața de zi cu zi, în funcție de asta.

Iarăși, dacă ești mod natural slabă, așa te-a creat Dumnezeu, poate te gândești că ție nu ți se aplică. Însă este vorba tot de identitate. Dacă îți iei importanța, împlinirea, din cum arăți, cum te îmbraci și ce fond de ten de firmă porți, e același lucru. Fiecare dintre noi ne dăm seama atunci când ne-am trecut propria linie. Ideea e să ne pese. Altfel, vom investi în lucruri care pier, despre care vom realiza la finalul vieții că nu erau așa importante și că din cauza lor, am ratat șansa să investim mai mult în ceea ce Dumnezeu consideră valoros, un caracter ca al Lui. În cele din urmă aceasta ne va afecta și relația cu soțul (vom fi nesigure pe noi și mereu în căutarea validării) și relația cu copiii noștri (pe care e posibil să tindem să îi comparăm cu alți copilași, să avem așteptări nerealiste, de genul ”să fie cel mai deștept” sau ”să fie blond cu ochii albaștri” sau ”să fie cel mai cuminte”, care nici măcar nu depind de ei, ci de cum i-a creat Dumnezeu. Vom pune o presiune inconștientă pe ei, în loc să ne bucurăm de ei, exact așa cum ni i-a dat Dumnezeu).

Dragilor, m-am rugat mult pentru acest articol. Nu a fost chiar ceea ce credeam că voi scrie, dar am simțit că așa trebuie. Dacă va fi de ajutor măcar unei singure persoane, consider că mi s-a împlinit rugăciunea. Îmi doresc să văd tot mai multe femei care știu cine sunt, își asumă identitatea dată de Dumnezeu și nu se mai conformează modelului reclamelor și modelului femeii ”perfecte” a acestui secol. Suntem cine spune Dumnezeu că suntem, indiferent de cine spune societatea că suntem.